Am gasit lumina in mine

Anul acesta mi-am petrecut vacanta de pasti departe de lumea dezlantuita, dar cu multa caldura in suflet. Si nici nu a fost nevoie sa calatoresc mult, la doar 4 ore de casa, pana in satul Gorgova, pe bratul Sulina.

Am uitat de cumparaturi, de drob, de miel, de cozi, de aglomeratie, de facebook, de messenger, de whatsapp si mesaje de complezenta. Am uitat de telefonul mobil, ca si cum nici nu s-ar fi inventat. Am uitat de televizor si de toate stirile pamantului.

Am tacut mult si am ascultat cantecul pasarilor. Am respirat aer curat si am dormit mult. Am lasat soarele sa straluceasca si mi-am umplut sufletul de frumos. Am citit si am scris. Mi-am pus intrebari si m-am ascultat. Am uitat de zgomot si mi-am auzit muzica sufletului.

Am pandit pasarile si le-am fotografiat, am ratacit pe canale, am explorat prin stufaris, am vizitat vizuina sacalilor, am inlocuit mielul cu scrumbia si drobul cu saramura de crap, am numarat bobocii de lebada si am trait nunta broastelor.

Am poposit la o pensiune linistita, curata, cu oameni cinstiti si devotati. M-am bucurat de munca lor, in tihna si cu multa recunostinta. M-am bucurat de mancarea simpla si gustoasa, facuta cu multa dragoste. Rar mi-a fost dat sa intalnesc oameni atat de buni si corecti, precum tanti Maria si Mircea, fiul dumneaei.

Scriu acest mesaj pentru cei care mi-au trimis lumina, sa stie ca am primit-o. Cei care mi-au urat „Paste Fericit!”, sa stie ca am avut si sa nu se supere ca nu le-am raspuns la mesaje. Asa ca imi cer iertare pe aceasta cale!

Si daca vreti sa va incarcati bateriile intr-un loc linistit si curat, il gasiti aici. Apoi sa imi scrieti cum a fost, atata vreme cat nu cautati fite, figuri si galagie.

M-am gandit mult daca sa scriu despre Gorgova Inn sau sa pastrez locul secret, doar pentru mine. Insa, acesti oameni exceptionali, merita promovati. Sunt rari si le multumesc ca exista!

Adevarat a inviat!

Da share daca ti-a fost de folos si iti multumesc pentru asta!

Daca vrei sa tinem legatura, apasa subscribe!

Calendarul alegerilor 2019 – 2020
26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare
24 noiembrie 2019 – Alegeri prezidentiale
7 iunie 2020 – Alegeri locale
29 noiembrie 2020 – Alegeri parlamentare
Mergi la vot!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Iordania – tara lui Welcome!

Iordania am descoperit-o din intamplare, chiar daca Petra era pe lista mea scurta de cativa ani si tot amanam fara motiv. Nu am realizat ca este atat de aproape de Bucuresti, cu zbor direct de 2:50 ore si o diferenta considerabila de temperatura.

Dar cine nu are prietene bune, sa-si cumpere, pentru ca excursia a fost pregatita de Andra si Luiza cand eu zburam spre Cuba (poveste pe care o poti citi aici). Chiar daca nu imi revenisem din precedenta vacanta si ma chinuiam cu orele de somn, mi-am pregatit rochitele si costumul de baie pentru o aventura de 4 zile si 3 fete cucuiete.

M-a surprins decenta zborului Bucuresti – Aman cu Ryanair, insa cel mai inedit lucru a fost ca am intalnit un italian ce isi plimba colectia de jucarii de plus prin lume. Pe langa faptul ca avea o colectie de peste 1600 de maimutoaie, era foarte bine organizat. Avea un tabel cu numele animalutelor si ce tari a vizitat fiecare, sa nu ramana vreuna neplimbata. Ce nu avea: Facebook sau Instagram! Credeam ca nu il voi revedea vreodata, dar ghici unde ne-am reintalnit? La iesirea de la Petra, noi plecam si el venea. Sa ne intelegem, Iordania nu e chiar atat de mica, dar se mai intalneste si munte cu munte, nu doar om cu om.

Am strabatut Iordania de la un cap la altul si inapoi cu o masina inchiriata de la un tip tare simpatic. De fapt, toti iordanienii pe care i-am intalnit au fost extrem de amabili, deschisi, serviabili, inclusiv politistii care ne opreau pe drum. Intrebarea standard este:

  • De unde sunteti?
  • Romania
  • Bine ati venit! (chiar daca esti pe picior de plecare)

Nu m-am simtit in nicio tara atat de bine primita. Ma uit la Iordania si nu inteleg. Cum de o tara, atat de sigura si de linistita, se afla in mijlocul orientului apropiat?! Si daca as putea spune care este cuvantul reprezentativ pentru ea, „safe” ar fi cel mai potrivit. Am mai calatorit in tari arabe sau musulmane, dar niciunde nu m-am simtit atat de in siguranta. Din primul moment pana la ultimul, vezi zambetele de pe buzele oamenilor.

Nu am vazut acea privire piezisa pe care am intalnit-o in alte locuri, poate in prea multe locuri. Iordanienii te privesc si te primesc cu drag si te lasa te bucuri de tot ceea ce ei au mai scump: tara lor spectaculoasa, bucataria fabuloasa si pacea din sufletul lor.

O tara linistita cu vecini agitati (Egipt, Israel, Siria, Irak, Arabia Saudita), condusa de un rege a carui prezenta este discreta, fara a-i vedea portretul pe toti peretii. Stiu ca au un serviciu  de securitate activ si eficient. Poate am o doza de nebunie sa merg in locuri destul de tulburi, insa nu e cazul.

Am avut tendinta sa compar Iordania cu Egipt si Israel. Se aseamana in multe privinte. Desertul Wadi Rum cu Desertul Sinai, recifii din Aqaba cu cei din Sharm El Sheikh  sau Eilat, plus Marea Moarta, pe care Israelul o imparte cu Iordania. Ma rog, e aiurea spus. Adica Iordania a impartit Marea Moarta cu Israel.

Iordania nu este o tara cu multe resurse si este singura din zona care nu detine petrol, insa face bani din piatra seaca, creme din noroiul de la Marea Moarta si cultiva legume in desert. In solarii mici cat brazda, irigate printr-o increngatura de furtune si cu bazine de colecatre a apei. Plus bani din turism si din povesti: Marea Rosie, Petra, Wadi Rum si Marea Moarta.

Iordania este tara in care vantul canta, tara in care muntii sunt inveliti in paturi roz si pufoase de nisip, tara in care pietrele spun povesti despre glorii vechi si glorii noi, tara in care politistii iti zambesc cand te opresc. Iordania este tara in care nisipul fin inverzeste si pietrele infloresc, tara in care muntii stancosi au fost cuceriti de autostrada si m-au lasat cu inima stransa si sufletul in gat. Mai este si tara limitatoarelor de viteza, din care nu am ratat niciunul, dar sa nu ma spuneti Luizei ca am zis asta.

Wadi Rum – este cel mai frumos desert, mai ales daca il vezi la asfintit, de un roz spectaculos, cu stanci si munti naucitori, cu umbre care prind viata. Pietrele isi etaleaza pe rand culorile, ca niste felii de tort cu multe straturi de crema. Nu o sa povestesc cum am ramas cu masina intepenita in nisip si nici cum am fosf salvate, dar nici cum ne-am jucat cu vantul si cu lumina soarelui. Doar atat iti zic: du-te sa-l vezi, ca nu degeaba aici s-au filmat cateva pelicule celebre. Este incredibil!

Aqaba si Marea Rosie – daca ar fi sa privesc retrospectiv, as zice ca nu merita atata atentie din partea noastra, respectiv 2 nopti, din care o zi cu plaja si cu lene. Vantul a batut atat de tare incat nu am putut face snorkeling in Marea Rosie, dar ii sunt recunoscatoare Aqabei pentru restaurante cu mancare delicioasa la preturi modice, pentru bazare si magazine,  pentru oamenii sai amabili, glumeti si calzi.

Petra – este povestea din „O mie si una de nopti”, este locul prin care zboara Aladin, este antichitatea la picioarele tale, este intoarcerea cu 2.600 de ani in urma. Este locul in care pietrele danseaza iar vizitatorii incremenesc de uimire. Este raiul fotografilor, intr-un joc ametitor de lumina si umbre, amestec de colori, ce te duc pana la betie. Petra este amestecul ideal de comoara naturala si ingieniozitate umana. Amandoua au contribuit perfect la a saptea minune a lumii moderne, pentru ca asta este Petra, o minune aivea!

De la Petra am pornit spre Marea Moarta, pe un drum recomandat de maps.me, mai scurt cu o ora decat cel de pe google maps. A fost absolut spectaculos, cu o varietate de stanci colorate, care au trecut prin toate nuantele: albe, galbui, roz, lila, rosii, vinetii, negre. Drumul era pustiu, serpentinele stranse si ametitoare, asfaltul impecabil, iar eu cu ochii bulbucati sa sorb tot cu privirea. Nu am avut timp de poze si nu as putea reda in cuvinte. Dar sigur poti sa iti imaginezi un deal galben, asezat pe un covor mov de pietre si un pom verde. Cum am traversat muntii, am patruns in mijlocul unui altfel de desert, cu nisip galben si dune blande, dar taioase. Acum inchide ochii si vei vedea gradinile de legume: rosii, mazare, fasole, cateva camile si niste capre. O sa zici ca sunt nebuna si ca m-a batut soarele in cap. De aceea zic ca Iordania este fascinanta si surprinzatoare.

Si sa nu razi de mine daca iti zic ca am mancat cea mai buna salata fattoush din lume, cu rosii dulci, ardei crocant si castraveti parfumati. Mancarea este tipic libaneza, cu hummus, tabouleh, fattoush, mutabal, kebab si kofta si nu as putea sa ma satur niciodata! Hummusul din Iordania mi-a dat universul peste cap. Atat de bun si de perfect, incat am jurat sa nu mai incerc sa il fac singura, ca il profanez.

Marea Moarta – este locul in care natura amuteste, de la saratura si amareala cu care ii sunt scaldate tarmurile. Chiar daca este in nordul tarii, apa a fost calda si am putut face baie. Senzatia este incredibila, perfecta pentru fricosii de apa ca mine. Are proprietati miraculoase si mi-am simtit pielea intr-un mare fel dupa aceea. Daca mai amintesc ca se afla la 430 m sub nivelul marii, cu propriul ecosistem unic in lume, ca nu mai are mult de trait, decat vreo 25 de ani, pentru ca se evapora mai repede decat raul Iordan o poate reimprospata, o sa intelegi cat este de pretioasa.

Aici este locul in care ma voi reintoarce, chiar daca viata este scurta si lumea este mare. Intr-o zi, cand voi fugi in lume si voi avea nevoie de un weekend de rasfat si lancezeala, aici ma vei gasi, dupa un zbor mai scurt decat un drum pana la Mamaia.

Iti multumesc anticipat pentru share!

Foto credit: Valentina Saygo

Calendarul alegerilor 2019 – 2020
26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare
24 noiembrie 2019 – Alegeri prezidentiale
7 iunie 2020 – Alegeri locale
29 noiembrie 2020 – Alegeri parlamentare
Mergi la vot!

 

 

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Cuba

Cuba a inceput sa se descopere dimineata devreme, o data cu stralucirea soarelui. Printre nori, se vedea mult verde inchis si pamant rosu. Ca o fata mare, infasurata intr-un val de ceata, asa am vazut-o cand am pasit pe pamantul cubanez, cu ochii impaienjeniti de lacrimi si cu Ibrahim Ferrer in casti. Cu o emotie de sfiala in pasi de dans timizi si cu sufletul la gura, m-am prezentat.

Nu stiu ce iti imaginezi despre aceasta tara, pentru ca parerile sunt impartite. Cei tineri, pana in 30 de ani, cu asteptari de resort, vor fi ingroziti de ceea ce gasesc. Cine vrea lux, sa stea acasa. Chiar daca este situata in Marea Caraibelor, Cuba este Romania de acum 30 de ani. Pentru mine este o intoarcere in timp, o intensitate a emotiilor si mila nesfarsita. Doar ca sunt cateva mari diferente. Prima diferenta este legata de atitudine: daca romanul este resemnat, cubanezul este plin de speranta si idealism vesnic. A doua diferenta este legata de starea de spirit, iar cubanezul castiga detasat cu bucuria de viata, fata de vaicareala si negativismul romanului.

Drumul de la aeroport pana la cazare a fost inmiresmat de arome proaspete de crud si flori sau poate asa a vrut mintea mea sa il perceapa. Apoi confruntarea cu realitatea cruda: masini si camioane vechi si foarte vechi, o autostrada bombardata cam cum e Bucuresti – Pitesti, cu dale de beton, cladiri scorojite si in paragina, totul ponosit pana la tencuiala.

Nu sunt sensibila la saracie, insa nu am cum sa nu empatizez cu poporul cubanez. Mila este cel mai specific cuvant, o mila diferita fata de cea pe care am avut-o in Africa sau Asia. Macar acolo nu au gustat un altfel de viata, asa le sunt colibele, insa Cuba a fost infloritoare acum 60 de ani, perla Caraibelor, cu cladiri impunatoare, de o arhitectura coplesitoare, care acum s-au transformat in stafii.

Oamenii sunt amestecati, in trei culori: albi, mixti si negri. Spaniolii au exterminat 90% din populatia bastinasa pana acum 100 de ani, asa ca au fost nevoiti sa aduca sclavi de pe unde au putut sau muncitori emigranti. De aici mixul cultural inedit si influentele in muzica si gastronomie.

Temperatura este perfecta in februarie: nici zapuseala, nici umezeala si nici canicula. Seara este suficienta o jacheta cu maneca, mai ales la plimbarea pe faleza.

Mancarea este simpla si gustoasa, fara sa fie o bucatarie specifica. Peste, fructe de mare, pui, porc si miel, cu deliciosul orez cubanez amestecat cu fasole neagra si cateva legume pentru salata. Cartofi nu exista, sunt inlocuiti cu banane pe gratar sau chipsuri din banane prajite. Tapioca prajita e o alta garnitura sau iuca fiarta. Fructele exotice sunt nelipsite si da, cel mai bun Mojito din lume, facut cum trebuie, cu rom Havana Club din belsug, dulceag si aromat, suficient cat sa ma faca sa dansez pe strada. Alternam cu Daiquiri si Pina Colada, apoi o luam de la capat. Sa-mi fie cu iertare, dar Cuba Libre nu e printre preferatele mele.

Masinile sunt ca niste bomboane fondante pe roti, de o frumusete incredibila. Traiesc pe viu imagini din povesti, incat imi vine sa ma ciupesc. Afisele vechi parca au prins viata ca in desenele animate! Sunt tezaur national si este incredibil cum au rezistat peste ani, cum inca se misca si functioneaza. Cele decapotabile, lucioase si stralucitoare, vopsite in roz bonbon, verde brotacel sau bleu mamaia, sunt folosite pentru tururile de oras si inchiriate cu ora (o ora = 35 cuci adica 35 euro) si fac parte din visul fiecarui turist. Torc, tremura si pufnesc, consuma o galeata de benzina fara mila si scot mult fum pe teava. Se vede ca sunt obosite de vreme si ca timpul de casare a trecut de mult, insa sunt pansate corespunzator si facute sa luceasca in poze. Cele acoperite sunt pe post de taxiuri. Stralucesc pe afara, dar arata rau inauntru, reconditionate cu ce-au avut, reparate si para-reparate, cu motoare de Lada sau ce-au nimerit. Nu sunt amenajate, dar sunt incapatoare, cu banchetele duble si daca ai noroc, proaspat tapitate. Mi-am dorit mereu sa merg in fata cu al doilea pasager, ca in filme si am inteles ca o masina americana este alta poveste in materie de confort.

Bulevardele largi de 3 benzi alterneaza cu stradutele inguste si amarate. Saracie lucie. Toate urla de ponosite ce sunt si de lipsa de bani. Insa cubanezii nu simt asta. Vad nivelul societatii din afara granitelor, insa parca si-au asumat toate neajunsurile. Mi se frange inima cand vad lipsurile de care au parte, cand vad magazinele goale si cand imi dau seama cat de dependenta am devenit de tot felul de nimicuri si tehnologie, de la servetele pana la internet de mare viteza. Mi-e rusine de mine si de valiza burdusita cu de toate si o iau ca pe o lectie de viata, sa invat sa ma multumesc cu putin.

Havana este o ruina, imediat cum treci de strada principala, ti se deschide o alta lume. Cruda si crunta. Cladiri candva superbe, azi sunt intr-un hal maxim de degradare, cu proptele la balcoane sau popi la arcade, atata vreme cat nu sunt prabusite, sunt locuite. Ferestrele nu au geam, doar zabrele sau obloane. Asta cu zabrelele nu o inteleg, dar se regasesc la orice casa sau afacere. Sunt la mare cautare si nu lipsesc, sunt chiar o forma de arta in fier forjat. Ma gandesc ca se trage de la crizele anterioare, cand lipsurile acute au dus la furturi si jafuri. Pentru havanezi, nu imi ramane decat sa ma rog, sa ii pazeasca Dumnezeu de un cutremur, pentru ca intreaga omenire ar fi mai saraca fara spiritul pur al acestor oameni.

Cubanezii isi desfasoara viata pe strada, cu usile larg deschise, de poti sa le vezi in casa. Strada e viata lor, cu bune si cu rele. Sunt oameni veseli si relaxati, cu zambetul pe buze si fetele brazdate de neajunsuri. Cu catel si purcel, joaca sah in parcuri si domino in fata bisericii, cu spectatorii de rigoare. Fiecare taraba pe roti sau carut agatat de bicicleta are o boxa. cu sau fara beculete si cu muzica la maxim. Musica cubana, havana y el ron. Acesta e rezumatul vietii cubaneze. Ii vad amarati si neputinciosi fata de destinul lor. Ma gandesc ca si noi am fi fost la fel daca nu l-am fi impuscat pe Ceausescu. Dar au o bucurie de viata cu care nu putem concura ca natie.

Daca nu ai trait in comunismul romanesc, nu ai cum sa intelegi Cuba si nu o sa iti placa. O sa gasesti ceea ce nu vrei sa vezi. O sa vezi doar saracie, ruine locuite si duhoarea gunoiului de pe strada, fara sa le dai vreo sansa acestor oameni. Nu o sa le intelegi efortul de a face din rahat bici si din nimic o atmosfera intreaga. Se straduiesc sa te faca sa te simti bine si tie sa nu iti lipseasca nimic. Turismul este singurul care mai tine in viata Cuba si ii da un pic de sange in vene, pentru ca altfel este in coma de mult. Reprezinta 40% din PIB, chiar daca statul confisca mare parte din venituri pentru a finanta armata. Este de salutat faptul ca nu mai este monopol peste tot si ca au lasat oamenii sa isi deschida „casas particulares” sau „paladares” – un fel de carciumi necontrolate de stat. Mai gasesti pe strada, in spatele ferestrelor cu gratii, cafea sau sandvisuri vandute direct din sufragerie, in moneda locala, la preturi derizorii, cu mult peste preturile practicate pentru turisti.

Am experimentat cozile din copilarie. De fapt, cozile mi-au dat acel sentiment ca timpul sta in loc si ca lumea nu mai este in goana ei nebuna cotidiana. Am stat la coada la schimbat bani, unde am intrat pe rand, cate o persoana si ne-au notat fiecare serie de bancnota data. Am stat la coada pentru cartelele de internet. Un cuc – o ora si nu mai mult de 3 cartele per pasaport. Evident ca fiecare serie de cartela a fost notata. Cu toate cartelele, internetul se gaseste doar in anumite zone: parc, posta sau cateva hoteluri centrale. In primele 4 zile nici nu mi-am batut capul sa ma conectez, chit ca ma mancau degetele. Iar daca era o zona de wi-fi, nu era o certitudine ca ma pot conecta sau ca vor functiona cartelele. Din cele 12 zile, o singura data am citit emailurile, dupa aceea nici nu a mai contat, am trecut de sevraj si m-am obisnuit. Am privit mai mult, am ascultat si am gustat atmosfera din fata mea, m-am desfatat si bucurat de fiecare poveste si fiecare imagine. Am scotocit in cotloanele creierului, fara sa mai dau search pe google, chit ca dura jumatate de ora sa imi amintesc un nume sau o denumire.

In Cuba sunt doua lumi, una spoita, scumpa si cu bunastare de fatada si alta amarata, saraca, carpita, care sta sa se prabuseasca. Serviciile publice sunt un dezastru, magazinele goale, pietele minuscule sau inlocuite de carucioare cu cateva fructe sau legume sbarcite. Alaturi de cazarea din Havana, este o frizerie, sau mai bine zis, centrul cultural al strazii Virtudes. Aici clar se da ora exacta si se afla toate bunele si relele. Muzica urla din boxele scoase pe trotuar si cele doua scaune de afara sunt mereu ocupate, comparativ cu scaunul frizerului. Individul este un artist si i-am vazut semnatura personala cale de 3 strazi stanga dreapta: un fel de palmier frezat, ras in parti. Este deschis si bucuros de oaspeti, striga dupa noi de cate ori ne vede si ne invita inauntru. Intr-o seara imi venea sa cobor din balcon si sa incing o hora locala, atat de intensa este atmosfera.

Nu ma pot hotari daca Havana este pro caini sau pro pisici, pentru ca dozajul de forta pare sa fie egal. Atat cainii cat si pisicile stapanesc strada. Cainii sunt blanzi, lipiciosi, sfiosi, pricajiti si jupuiti. Daca bagam unul in seama, ajungea sa se tina dupa noi cateva strazi bune. Au fost unii pe care nici nu i-am putut mangaia, pentru ca erau plini de bube si raie, de ti se rupea sufletul, insa erau dornici de afectiune si nu am scapat fara cateva limbi din dragoste, insa par sanatoasa. Cu pisicile nu am interactionat, dar dominau tomberoanele cu mult stil si gratie.

Ce face un pasionat de fotografie in Cuba? Poze la masini. Pe stanga, pe dreapta, din fata, din spate, stand, gonind, la apus, la rasarit, rosie, verde, albastra, roz. Le ia pe rand si se bucura de tot ce ii vine in bataia obiectivului. Ne asezam in mijlocul strazii, pana la limita admisibila a riscului, de multe ori in linie si apoi fugeam ca potarnichile. Soferii se bucurau de atentia acordata. O gloata de paparazzi, ingenuncheati pe asfalt, cu tunurile la ochi, pandind lumina perfecta. Recompensa soferului era claxonul, iar daca aprindea si farurile, atunci era fericire maxima, iar mana scoasa pe geam bonus!

Am parasit Havana spre Trinidad, cu mentiunea ca ne vom reintoarce pentru ultimele doua zile de vacanta. Am fost surprinsa ca, in cele patru ore de drum intins, cu pauzele de rigoare, nu am intalnit multe localitati, doar cateva sate. Terenurile pareau nelucrate, sau poate pentru ca era iarna, nu or fi fost prea multe culturi la ora aia, insa am vazut zone cu orez, fasole, trestie de zahar, livezi de banane si mango si vegetatie de un verde-negru. Pomi cu frunze uscate trecusera peste toamna.

Masa de pranz am luat-o in Cienfuegos, un oras aerisit, cu o marina frumoasa si populata de barci si iahturi, curat si select, cu vile cochete pe starda principala si un palat in stil maur de o frumusete rara. Faleza larga si aerisita ne-a dezvaluit un moment inedit. Un grup de baieti intre 5-10 ani aveau antrenament de box, la cotul falezei, cu sacul atarnat de un pom, spectatorii de rigoare si in lumina soarelui. Momentul a fost intens si ne bateam pe cadre si lumina, poate cu lentila nepregatita, ne-am descurcat cum am putut. Mesajele antrenorului erau ametitoare, in toata nestiinta mea spanioleza (asta inseamna sa nu ma uit la telenovele). Ii invata pe elevi sa nu se intimideze de ochii privitorilor, daca vor sa ajunga campioni si sa se concentreze pe miscari. Fetele lor micute erau serioase, incat nu m-ar mira ca din ei sa iasa un campion, macar la amatori.

Viata este spectaculoasa in tura foto. Nu stii niciodata ce urmeaza dupa colt sau ce apare in drum si atrage atentia cuiva. Stii cand pleci, nu stii cand ajungi si ce comori iti este dat sa surprinzi.

Asa s-a intamplat si la un popas in drum spre Trinidad, o casuta izolata si frumos colorata, ne-a atras atentia. Ne-am desertat rapid din masina, cu aparatele pregatite, iar doi copii au venit in fuga spre noi, in timp ce un batranel din poarta ne facea semne si ne invita in curte. Si acum imi dau lacrimile, pentru ca povestea a fost intensa, cu o emotie tacuta si coplesitoare. Ne-a invitat in curte, in casa, ne-a aratat vaca si vitelul, calul si carlanul, cateii si scroafa cu purcei de 3 zile, intr-un cadru de vis, cu lumina dulce, fix lumina e aur. La final, baietelul cel mic s-a urcat pe cal si ne-a pozat in tacere, precum statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. I-am rasplatit cu bomboane si bani, iar ei ne-au petrecut, calare, pana la masina. Nu o sa uit niciodata casuta roz din varf de deal, scaldata in lumina apusului, cateii si caldura cu care acei oameni ne-au primit in casa lor.

Am ajuns seara in Trinidad dupa lasarea noptii si ne-am cazat toti pe o strada, dar la case diferite, cate o camera sau doua. Case curate, primitoare, cu cate o curte interioara aerisita si bine ingrijita. Cum treci de usa din strada, dai de sufragerie din care nu lipseste altarul casei. Un sfant sau o madonna, unele sunt simple din lemn, altele adevarate papusi din portelan, impodobite cu rochite de matase dantelate si lantisoare de aur. Din sufragerie nu lipseste televizorul cu meciul de baseball si 3-4 balansoare de lemn. Cateodata aici se odihnesc scuterul si bicicleta. Obligatoriu cu usa larg deschisa si zabrele de fier forjat, ca niste colivii pentru ferestre. Nu ai nicio problema sa te plimbi pe strada si sa te uiti in fiecare casa.

Boxele la purtator sunt la mare cautare si in Trinidad, dar cred ca au iesit mai mult in evidenta, pentru ca orasul este mai linistit si mai aerisit. Gasesti boxe pe post de poseta, atarnate de umar, pe bicicleta sau pe bici-taxi, in pragul usii alaturi de un batranel, sunt nelipsite.

Trinidad este o minunatie de oras, cu case micute si frumos colorate, ca niste acadele, cu magazine de suveniruri instalate in sufragerie, cu restaurante si baruri cochete, amenajate in case vechi si decorate cu obiecte autentice. Foarte prietenos turismului si mai primitor din punctul acesta de vedere.

Diminetile in tura foto incep de la 6:00, cand inca afara e bezna, iar noi orbecaim, cu ochii carpiti de somn, dupa lumina si dupa oameni. Si masini. Dar spectacolul maxim in Trinidad sunt caii si calaritul. Pana cand a venit momentul si am luat fiecare cate un cal mititel in gestiune, l-am dus de capastru o bucata de drum, cat sa ne obisnuim noi cu el si el cu noi. Peisajul este de vis, cu vai verzi si drumuri caramizii. Pentru mine a fost prima data cand am calarit si am bifat pe lista de dorinte. M-am bucurat de moment si de experienta, dar am regretat ulterior, pentru ca dupa vreo doua ore si ceva, partile moi imi devenisera dureroase. Incununarea maxima a fost popasul la cascada, chiar daca era destul de mare seceta, ne-am balacit in apa limpede si peisajul superb. Apoi sus pe cal si de la capat.

In Trinidad am strabatut strazile cu lejeritate si parca i-am luat pulsul mai usor. Aici am vazut cozile la carne, inca de dimineata devreme si magazinele goale, coada la oua sau lectiile de dans.

Dupa Trinidad, am plecat spre Vinales, tara tutunului. Alta atmosfera, alta arhitectura, alta vibratie. Acelasi teren rosu precum praful de caramida, casa del tabaco si boii cu care se ara pamantul, culegatorii de tutun, mirosul de tabac, havanele rasucite si sirurile de tutun puse la uscat. Nu pot sa redau in cuvinte miresmele si aromele, asa ca o sa te las sa iti imaginezi o poveste de vis, parca venita dintr-un alt secol.

Tot aici am intalnit cel mai frumos peisaj de la rasarit, o vale cu stanci iesite ca din avatar, cu cate o casuta ivita printre vegetatia vaii, cu un spectacol de nori si ceata matinala, cum rar intalnesti vreodata.

Si din nou masini, pe un drum in panta. Ore intregi, la rasarit sau la apus, cu faruri sau fara faruri, acum avem o colectie intreaga. Fiecare masina era intampinata cu urale si chicote, la care soferii ne raspundeau cu acelasi entuziasm.

Ne-am reintors din nou in Havana si nu intelegeam de ce imi place atat de mult, fara sa mai tin cont de gunoi sau saracie. Ma bucuram de bucuria lor. Ma plimbam pe strazi cu rucsacul plin cu mici cadouri, pe care le imparteam intamplator pe strada. Ma incarcam din fericirea copiiilor surprinsi de o jucarie sau sclipirea din ochi a unei doamne la vederea unui ruj. Am adus cu mine creioane colorate, carioci, caiete, carti de colorat, unicorni, cuburi rubby, yoyo, sapunuri, oja, rujuri, medicamente. Le-am facut poze cu Instaxul. Am cantat si dansat impreuna cu ei. Mi-a vibrat sufletul si mi-a batut inima la unison. Am fost un grup de 12 nebuni, uniti de aceleasi curiozitati si pasiuni.

Fiecare poza are povestea ei, fiecare om are povestea lui. As putea scrie de zece ori mai mult decat am scris deja, dar mai bine te sfatuiesc sa te duci sa vezi cu ochii tai. E mare lucru sa ai propria parere si imagine, pentru ca eu ma exaltez poate prea repede si prea intens. M-am indragostit iremediabil de Cuba si de oamenii de acolo.

Au fost multe povesti si intamplari, de unele nu am amintit, dar le voi pastra in suflet poate doar pentru mine si doar pentru noi, cei care le-am trait. Ii voi multumi vesnic lui Dan Mirica pentru toate amintirile pe care ni le-a oferit, pentru ca a stiut sa ne calauzeasca intr-o vacanta de neuitat. Am ras, am povestit, am impartasit, am destainuit, ne-am bucurat si ne-am emotionat. Eu m-am renascut un alt om, mai bun, mai tolerant si mai empatic cu lumea din jurul meu. Fiecare vacanta schimba ceva in mine si este o lectie de viata. Si asta este cea mai mare bogatie pe care o am, pentru ca nu iau nimic cu mine, doar amintirile si povestile raman in urma mea.

Distribuie Aceasta Postare