Eu nu o sa bat niciodata covoare…

Fragment

Dupa plecarea tatalui de dupa divort, am strans in mine multa ura fata de barbati. Il uram pe tata din tot sufletul meu de copil de 7-8 ani, iar mama era ingrozita si nu stia cum sa imi domoleasca sentimentele navalnice. Le verbalizam cu detasare, pana cand mi-a interzis efectiv sa mai vorbesc urat despre el.

Apoi s-a extins, de la tata catre mai toti barbatii, cu cateva exceptii: Nenea Gari, Tataie si Unchiuletu. O vedeam pe mama cat de tare se necajeste cand trebuiau batute covoarele, cum se ruga de sotul vreunei prietene sau vecine sa le bata si pe ale noastre. De fapt, ea nu se ruga de sot, ci prin intermediari,  de prietenele si vecinele maritate. Doar ca primea refuzuri si eschivari. Era un risc. O femeie singura, divortata, era un risc pentru barbatul oricarei neveste, pe o raza larga de actiune. Implicit era curva si clar l-ar fi violat pe neprihanit, in timp ce ii batea covoarele.

Batatorul de covoare din fata blocului imi parea simbolul familiei perfecte si fericirea absoluta. Ardeam cu nerabdare sa o vad pe mama si orice tata disponibil in jurul covorului, iar eu sa vin cu maturica si ligheanul cu otet, sa parem toti trei o familie fericita.

Dupa ce am mai crescut un pic, i-am tinut niste teorii mamei, ca e suficient sa aspiram covoarele si ca putem trai si fara sa le batem de Pasti si de Craciun. M-a asccultat! Nici acum nu inteleg cum de tinea cont de ideile mele.

M-am razbunat definitiv pe toti barbatii care bat covoare, cand le-am aruncat de tot si am pus parchet in casa. Gata, nu mai aveam nevoie de barbati. Eram un pui de misandra in devenire sau o viitoare lesbiana, asa credea mama.

Noroc cu adolescenta ca m-a salvat si am simtit fiorul primilor fluturi. Dar asta e alta poveste si este nevoie de un vin bun si o zi ploioasa, ca sa imi aduc aminte.

Nu am vrut sa fiu puternica, dar nu am avut incotro.

Da share daca ti-a fost de folos si iti multumesc pentru asta!

Daca vrei sa tinem legatura, apasa subscribe!

Calendarul alegerilor 2019 – 2020
26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare
24 noiembrie 2019 – Alegeri prezidentiale
7 iunie 2020 – Alegeri locale
29 noiembrie 2020 – Alegeri parlamentare
Mergi la vot!

Distribuie Aceasta Postare

Partaj

Prima imagine constienta pe care mi-o amintesc, este cand eram bebelus, iar deasupra patutului ma priveste sora mea mai mare. Nu am nicio sora mai mare, dar intotdeauna am crezut ca am avut. Nu stiu de ce. Nici nu stiu daca este o amintire reala. Stiu doar ca am batut-o pe mama la cap de multe ori cu lucrul acesta, dar ea trecea repede peste inchipuirile mele.

Vad si acum patutul cu gratii de lemn, care se roteau fiecare in jurul axei sale. Le invarteam pana adormeam sau mi le bagam intre degetele de la picioare. Ma mai infuriam si le muscam, pana rodeam lacul si dadeam de gustul de lemn usor intepator. Camera era mica si aproape goala, doar patutul meu si un recamier greoi, tapitat cu stofa galbuie si aspra, care imi lasa urme pe picioare de la nodurile bulbucate. Salteaua recamierului era tare si ovala, tocmai buna sa sar in ea. Dar trebuia sa o fac cu grija, pentru ca era atat de inclinata pe laterale, ca alunecam cu usurinta.

Langa patut aveam un pres din resturi de carpe, tesut de bunica mea. Mult mai tarziu am invatat si eu sa fac gheme de carpe, ca apoi bunica sa teasa presuri iarna, cand monta  razboiul in camera de la mijloc. Nu ma pricepeam prea bine sa tai carpele in fasii drepte, nici foarfeca nu taia deloc, dar imi placea sa le cos capetele. La vremea aceea, presurile erau un simbol al saraciei extreme la bloc. Urmau traversele de lana, covoarele din fire groase sintetice, iar luxul erau covoarele persane. Acum gasesti presuri la Ikea si sunt in mare voga, insa nu pot sa le suport, pentru ca imi amintesc de copilaria mea plina de lipsuri.

Parintii mei erau simpli, foarte simpli si se mutasera in apartamentul confort II cu o luna inainte sa ma nasc eu. Mama zice ca, in primele zile, ma culca in cadita de plastic in care imi facea baie, pana mi-a facut rost de patut. Nu era nou si un patut la vremea aceea ajungea sa odihneasca si zece copii, pana isi dadea sfarsitul. Dupa mine l-a folosit Alexandra, sora mea mai mica, apoi si-a urmat parcursul si si-a facut treaba mai departe. Nu mai stiu unde a ajuns si cati copii au ros gratiile de lemn.

Nu am avut parte de recamier pentru multa vreme, pentru ca la partaj, i-a revenit lui tata. Dar stiu ca, de ciuda, am facut pipi in el in ziua cand au venit niste domni sa ii ia mobila. Mama m-a zarit si eram sigura ca o sa ma certe, dar a izbucnit in plans si s-a ascuns dupa usa, crezand ca nu o vad. Chiar si domnii care carau mobila au plans mai tarziu, cand tata demonta televizorul in timp ce erau desene animate. Am sarit de gatul lui si l-am implorat, cu lacrimi in ochi, sa ma lase sa ma uit, dar el a continuat sa il impacheteze. Aveam sapte ani si ne-am cumparat un televizor mult mai tarziu, cand deja nu se mai dadeau desene in fiecare seara.

La un moment dat, cand eram inca la gradinita, in camera mea a poposit un birou. Lacuit, cu doua sertare si cu picioare subtiri si inclinate. Tata mi l-a prezentat ca fiind biroul meu, pentru cand voi merge la scoala si voi avea lectii de facut. M-am straduit sa am grija de el, insa nu rezistam sa nu ii zgarii lacul, mai ales cu compasul. Ieseau niste desene foarte reusite. Totusi aveam acces la un singur sertar, in celalalt avea tata tot felul de hartii. Pe birou trona o calimara cu toc si penita. Aveam stilou chinezesc, o adevarata bijuterie, insa tot penita si tocul ma fascinau. Evident ca nu a scapat sa scrijelesc cu ea pana am indoit-o, pe lacul gros si lucios al biroului. In sertar la tata descoperisem indigoul. Nu stiam la ce foloseste, insa mirosul lui imi placea la maxim. Il frecam in palme si vopseam peretii din camera. Pana m-a prins mama si m-a pus sa curat huma de pe pereti. Tata a uitat la partaj ca biroul era al meu, chiar si cu pata aceea de cerneala din sertar. Ma pregatise mama inainte. Stiam ce urma sa ne ramana. L-a luat, dar am scris mare cu compasul “VALI SAYGO”, ca sa stie oricine ca eu am fost prima posesoare.

Ziua partajului nu a fost chiar atat de urata, chiar daca am plans mult la sfarsit. Mama se invoise de la serviciu si a venit sa ma ia de la scoala. Nu mai facuse asta niciodata si mi se parea cel mai minunat lucru. Doar pe Angelica o lua mama ei de la scoala in fiecare zi, dar nu intelegeam ce inseamna sa fii casnica. M-a dus la cofetarie, mi-a explicat ca o sa am camera goala si ca o sa pot sa imi puna toate desenele pe pereti, ca o sa facem sala de gimnastica si pot sa dansez in toata casa. Chiar daca nu mai aveam televizor si nici birou, seara tarziu am prins amandoua cu tinte desenele mele pe pereti. De recamier nu imi parea rau. Oricum, am dormit cu mama in pat pana mi-a cumparat alta mobila.

Chiar daca mama imi zice ca nu am avut o sora mai mare, eu tot ii vad chipul deasupra patutului meu de bebelus. O chema Alina sau Adina si avea parul lung si negru. Ii simt mirosul buclelor si ii vad zambetul larg si luminos. Intindea bratele sa ma ia in brate si stiu ca nu am mai intalnit niciodata privirea aceea atat de calda. Inca o mai caut in inchipurile mele si in realitate. Si atat.

Foto credit: Valentina Saygo

Da share daca ti-a placut si iti multumesc pentru asta!

Daca vrei sa tinem legatura, apasa subscribe!

Calendarul alegerilor 2019 – 2020
26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare
24 noiembrie 2019 – Alegeri prezidentiale
7 iunie 2020 – Alegeri locale
29 noiembrie 2020 – Alegeri parlamentare
Mergi la vot!

Distribuie Aceasta Postare

Nu am vrut sa fiu puternica, dar nu am avut incotro

Am fost un copil timid si lipsit de incredere si, chiar daca nu mai sunt copil, la fel m-as considera si acum. Doar ca nu conving pe nimeni. Multumesc soptit si zambesc in sinea mea. Cine, eu? 

Nici acum, dupa atata vreme, nu am invatat cum sa reactionez la complimente. Mereu ma surprind, de parca nu sunt pentru mine. La un moment dat, m-am hotarat sa ma bucur de ele, ca si cand ar fi vorba despre alta persoana. Asa imi este mai usor.  

Am decis sa ma schimb, din clipa in care am uitat de ceilalti si am inceput sa imi pese de mine. Am uitat de copilaria nefericita, de tineretea gri, de casnicia incheiata. Cumva, in acel moment am renascut. Am dat afara tot trecutul din viata mea, am golit sufletul de durere si mi-am eliberat inima, ca sa fac loc pentru mai multi oameni si iubire. 

Am inceput sa ma arunc cu capul inainte si sa risc, chiar daca urma sa ma lovesc si sa ma doara. (Acum am si o explicatie medicala: deviatie de 20% la urechea interna in aproximarea distantelor).

Am hotarat sa divortez, chiar daca imi jurasem sa fiu nevasta pe viata. 

Am inceput sa calatoresc in colturi indepartate de lume, chiar daca imi era frica sa dorm singura. 

Am decis sa investesc timp si bani in patru business-uri, chiar daca ma consideram cel mai bun executant si niciodata antreprenor. 

Am sarit cu parasuta, m-am dat cu motodeltaplanul si m-am plimbat cu balonul, chiar daca ma ia ameteala cand cobor scarile. 

Am facut snorkeling si scuba diving, chiar daca imi e frica de apa din cada.

Am aparut la zeci de emisiuni TV, chiar daca imi ingheata cuvintele pe buze si nu mai tin minte ce am scos pe gura. 

Am urcat pe scene sa vorbesc in fata oamenilor, chiar daca imi tremura picioarele si raman sleita de energie dupa aceea. 

Am indraznit sa merg in ture foto, chiar daca nu imi gasesc butoanele pe aparat.

Am inceput sa scriu pe blog, chiar daca ma minunez de vorbele mele, de parca ar fi dictate de o alta persoana. 

Am inceput sa rad din tot sufletul, chiar daca plang cu lacrimi de crocodil.

Stiu ca par puternica, dar iti jur ca nu am avut incotro. Eu ma vad aceeasi fetita timida, speriata si lipsita de incredere. Insa las viata sa ma minuneze si sa ma surprinda, iar eu ma bucur de fiecare traire!

Iti multumesc anticipat pentru share!

Foto credit: Oku

Calendarul alegerilor 2019 – 2020
26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare
24 noiembrie 2019 – Alegeri prezidentiale
7 iunie 2020 – Alegeri locale
29 noiembrie 2020 – Alegeri parlamentare
Mergi la vot!

Distribuie Aceasta Postare

De sarbatori, ma ascund de lume, ma ascund in mine

Nu imi plac sarbatorile de iarna, dar te rog sa nu dai cu pietre. Nu stiu de unde vine starea aceasta, insa este pierduta in negura timpului. Imi scotocesc prin cotloanele amintirilor si nu gasesc clipe placute din trecut, poate doar crampeie si franturi, insa ele sunt estompate de tristete.

Nu am avut o copilarie fericita si nici obiceiuri si traditii frumoase din familie. Ca orice copil, am avut asteptari de la Mos Gerila, insa el m-a dezamagit de fiecare data. Indiferent cat de mult mi-as fi strigat dorintele catre el, era surd si parea ca nu le aude. 

Imi amintesc vag sarbatorile petrecute la bunici la tara. Mirosul sarmalelor si a cozonacilor, paine calda si dovleac copt, dar fara magia cadourilor si a brazilor frumos impodobiti. Imi amintesc colindele si mersul cu “Mos Ajunul”, unde primeam nuci, covrigi si mere zbarcite, pe cand visam la bomboane si ciocolata. Bradul de la tara era impodobit cu aceleasi nuci, covrigi si bomboane in poleiala franjurata, tari ca piatra, pe care le pastram de la un an la altul, fara sa le mancam.  Statea in camera de la drum, niciodata incalzita, asa ca vizita la brad dura maxim 5 minute, fara sa spunem povesti sau sa visam cu ochii atintiti in beculete.  Cadourile erau tricotate de mamaie Tudora, cioci de lana sau cate un ilic vargat, la care lucra pana in ultimul moment, ca doar eram patru nepoate si ne proba pe rand. Ma bucuram de ele, le purtam un pic, iar in seara de ajun, le puneam la poalele bradului, ca a doua zi sa le iau din nou cu drag. Nu aveam alte cadouri surpriza, impachetate de care sa ma bucur cu infrigurare.

Cand am mai crescut, sarbatorile insemnau curatenie generala, scuturat covoare, spalat de geamuri si intors casa cu fundul in sus. Apoi mancare de tot felul si ore intregi petrecute in bucatarie. Imi amintesc de mama cum cadea lata, fara sa ma invete cum sa ma bucur de sarbatori. 

Am mai crescut si, chiar daca nu mai era atat de multa munca, Craciunul s-a transformat in goana nebuna dupa cumparaturi pentru cadouri si mesaje de complezenta. Cand au aparut telefoanele mobile, au aparut si mesajele la toata agenda, cu braduti miscatori si concursul cu “cine trimite primul mesaje fistichii”. 

Acum, Craciunul e mai comercial ca niciodata. Magazinele sunt supra-aglomerate, oamenii isterici, care cumpara munti de mancare, din care jumatate ajung la gunoi. Mesajele sunt multiplicate pe messenger, whatsapp, skype si tag pe facebook la liste intregi, cu copy/paste la poze si filmulete, icoane si jingle-luri. Nimeni nu mai pune mana pe telefon sau sa scrie trei vorbe originale si din suflet. 

Poate gresesc, dar nu imi place aceasta perioada asa cum iti place tie. Ma izolez de lume, ma izolez in mine si imi hibernez zilele in tacere. Ma bucur in felul meu de liniste, de un pahar de vin, cu o lumanare parfumata si o carte in mana. Imi disec anul care a trecut si visez la cel care vine. Imi pun sperantele in el, imi fac planuri si imi scriu dorintele. Nu ma judeca, nu sunt nefericita, sunt doar eu si lumea mea. 

Ma rog Universului sa imi ierte erezia! Iarta-ma si tu! Iarta-ma ca nu dau mesaje sau ca nu raspund la cele trimise de tine. Accepta-mi felul meu de a ma bucura, chiar daca este diferit de al tau. 

Foto credit: Oku

Distribuie Aceasta Postare