Contabilii – uitați de autorități și jertfiți pe altarul economiei de criză

Sunt contabil de peste douăzeci de ani și am îmbrățișat profesia aceasta cu tot sufletul. În toată această perioadă, statul m-a umilit cum a putut el mai bine, de-a lungul timpului, fără pic de remușcare. Ani de zile m-a redus la tăcere, fără să am un cuvânt de spus la toate elucubrațiile pe care le-a emanat. Iar ura aia crâncenă, pe care o întâlnim zilnic la funcționarul public, nu poate fi descrisă în cuvinte. Plăcerea sadică de a te trimite acasă, de a te pune pe drumuri, de a căuta nod în papură, e greu de cărat în spate. 

Beneficiarul muncii mele este preponderent fiscul și nu antreprenorul. De fiecare dată mai inventează o declarație, un dosar cu șină și liste interminabile de hârtii, chiar și atunci când teoretic am trecut la depunerea on-line, la softuri de prelucrare a informațiilor, la import de date. Am înlocuit cozile la ghișeu cu rugăciuni la zeii serverului. Am înlocuit cearșafurile kilometrice cu bife și chichițe birocratice. Am înlocuit linsul bonulețelor pe față și pe dos, cu filozofia pe textul legii. 

Acum stau și cuget, cum, fără sa depun jurământul lui Hipocrat, îmi este jertfită viața pe altarul economiei. Și nu dau înapoi, pentru că mi-am promis mie că îmi ajut clienții. Riscurile la care sunt supusă când primesc documente, nu sunt luate în calcul. Pentru mine nu este nici covid, nici virus și nici reglementări oficiale de a mă proteja. În schimb am parte în continuare de reglementări contabile din evul mediu, de a lucra doar documente originale, semnate și parafate. Și timpul a stat în loc, în era tehnologiei. Și oftez.

Nu s-a amânat depunerea declarațiilor și fiscul m-a uitat. Citesc despre domenii de servicii publice, care vor fi portejate și clarificate. Dar eu nu mă număr printre ele. Nu sunt nici avocat, nici notar, nici executor judecătoresc. Eu nu sunt nici măcar la “și alții”. Cumva sunt redusă la tăcere, obedientă și fără drept de a avea pretenții. Și tac

Îmi sprijin clienții cu ultima putere. Le înțeleg neliniștea, nerăbdarea, frustrarea. Le accept urletele și înjurăturile. Le șterg lacrimile și le înghit pe ale mele. Îi văd cum le mor afacerile, cum le zdrăngăne lanțurile pe uși, cum își smulg cămașa după ei. Și știu că moartea lor, e condamnarea mea la moarte. Dar trebuie să le dau încredere, să rup din mine bucăți de suflet. Iar ei pleacă pe rând. Și urlu.

Pe timp de criză, muncesc de cinci ori mai mult decât in vremuri agitate. Stau nopți întregi cu degetul pe refresh-ul ecranului, așteptând acte normative. Demontez ore intregi declarațiile de presă și postările pe facebook ale autorităților. Buchisesc legi trunchiate și schioape. Caut logica în texte fără logică. Și traduc, fără să înțeleg nici eu ce spun pe gură. Văd cum felia de pâine se împarte bucăți la mai toată lumea. Câte o frimitură pentru fiecare și nimic pentru mine. Și rabd

Apar reglementările pripite. Se-ncearcă imposibilul-posibil. Se descoperă on-line-ul, iar lumea își aduce aminte că eu am semnătură electronică. Acum toți vor să o pun la bătaie. Să fiu poștaș fără voia mea, fără să mă întrebe nimeni dacă sunt de acord. Fără să se gândească nimeni la mine. Și la riscurile mele. Și la libertatea mea. Și tremur  

Și mor încet. Eu și cei 30.000 de colegi contabili. Ne-ați condamnat la moarte. Degeaba!

Foto credit: Oku

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura sau să lași un comentariu, apasă subscribe!