Am fost in Bali

Daca vrei sa vezi o femeie fericita, e suficient sa te uiti la pozele mele de vacanta.
Atata fericire pe fata, intensa si colorata, nu am avut in nicio vacanta, dar nicio vacanta nu se poate compara cu un retreat in Bali. Si vorba aceea, dupa ce gusti dintr-un retreat, cu greu vrei altceva.
Am plecat fara asteptari si fara sa stiu unde ma duc si ce fac. Facebook-ul mi-a adus si de data asta extazul la picioare, fara sa depun nici cel mai mic efort.
Am ajuns seara, muta de uimire la toate locurile din jurul meu, cu sufletul la gura sa le descopar a doua zi dimineata, in toata splendoarea lor si nu mica mi-a fost surpriza cand dimineata am deschis ochii intr-un décor de basm. Ma ciupeam sa ma trezesc, iar intrebarea care m-a urmarit in toata calatoria a fost: “ce am facut eu sa merit toate aceste minunatii?”
Fiecare pietricica, frunza, floare, arbore, copac are locul sau bine ales, iar hotelul din Ubud a fost o explozie de culoare, vegetatie si arta. Tablourile, statuile, gradinile, iazurile m-au facut sa imi stea inima in loc. Poti sa iti imaginezi un spa in mijlocul gradinii? Eu nu am crezut ca poate fi totul atat de frumos si zen, incat mi-am luat o zi libera si am experimentat masajul in aer liber, in adierea vantului si cantecul pasarilor. Rasfatul si relaxarea m-au inundat, iar de cateva ori am avut senzatia ca levitez, ca plutesc, pe masura ce ma afundam in vise si chill.

Ce este Bali pentru mine? Un taram de poveste, plin de energie, de bun gust, de frumusete, de culoare si de parfum de flori si betisoare. Oamenii sunt frumosi si calzi, buni si senini, amabili si relaxati, si nu mi-a fost usor sa le tin isonul, dar m-am dezbracat repede de stress si civilizatie, de occidentalismul greu de suportat cateodata.
Nu pot sa uit umbrarul sub care am facut yoga prima data, mantra care ne-a susurat in minte sau aromele care ne-au invaluit. Si daca inchid ochii, vad si acum gradina ce mi-a explodat imaginatia, pe care o voi pastra in memorie ca pe o oaza de liniste si culoare.
Acolo yoga a fost ceva firesc, un tribut adus trupului, ca sufletul avea déjà tot ce ii trebuia.
Daca acasa imi este greu sa meditez, in Bali a fost firesc, a venit cursiv si de la sine, fara sa mai fac liste de cumparaturi, de to do sau sa scriu emailuri in gand, cu ochii inchisi. Acolo mi-am facut gandurile sa taca, acolo mi-am ascultat adancurile mintii si tot acolo mi-am potolit “my crazy monkey”, am dresat-o si am facut-o sa fie buna, calma, intelegatoare si ascultatoare. Acolo mi-am luminat mintea si am deschis ochii cu ochii inchisi, spre o noua dimensiune, dincolo de barierele creierului. Am meditat firesc, in mijlocul ploii, in razele soarelui, in jurul focului, in lumina apusului sau a diminetii, in fata altarului vietii si a lumii aceleia.

Programul de vacanta a fost intens si incarcat de vibratia locului, am facut lucruri inimaginabile, in locuri inimaginabile, iar aceasta calatorie spirituala m-a facut sa imi dau seama cat de bine sunt eu cu mine, cu fiinta mea si cat de recunoscatoare sunt acestei vieti si lumi, ca ma lasa sa o traiesc frumos si sa o descopar cu dragoste. Am plecat cu gandul sa gasesc pace, liniste si echilibru si le-am gasit pe toate la un loc. Mi-am pus frangipani in par si le-am gasit pe toate, in ashram, in temple, in lanurile de orez, in spa-urile vizitate, in mirosul uleiurilor sau fumul betisoarelor, in dansul unduitor al soldurilor si a mainilor, in ofrandele pline de flori si dragoste, in susurul bolurilor tibetane, in flacarile focului purificator, in cantecul apei, in suvoiul ploii , in zambetul localnicilor, in cantecul copiilor sau in chemarea solitara a gecko-ului.

Ne-am odihnit trupul la finalul retreatului pe insula Gili Air, intr-o locatie de vis, cu plaje albe de corali si apa turquoise, cu apusuri inimaginabile, pe care pozele nu le pot reconstrui. Aici nu ai nevoie de nimic, decat de slapi si costum de baie, de restul are grija natura. Aici am mancat cel mai gustos ton si cei mai dulci creveti, aici am baut cele mai racoritoare coctailuri si cele mai parfumate fructe. Aici am primit botezul apei si m-am bucurat de linistea adancurilor, liniste pe care am mai auzit-o doar in inaltimile cerului. Aici m-am invelit cu curcubeie si mi-am colorat cerul! Aici timpul a stat in loc si am sarutat oceanul. Aici mi-am oprit butonul nelinistii si m-am abandonat bucuriei. Aici a pus veselia stapanire pe mine. Si nimic altceva nu a mai contat.

Bali inseamna “ofranda”, iar paradoxul este ca in aceasta vacanta am primit mai mult decat am dat: am dat frici, temeri, stress, si acum uita-te la mine: vezi raze de lumina cum imi tasnesc din inima sau vezi iubirea cum imi inunda ochii, vezi ca zambesc cu plamanii, vezi ca pasesc pe nori pufosi si ca port vesminte de petale, vezi ca pasii mei raspandesc parfum de iasomie si ca cerul de deasupra mea e colorat?

De fapt asta e lectia mea in Bali: este despre a fi versus a avea, asa ca am ales sa fiu! Am ales sa fiu eu, sa fiu senina, sa fiu fericita, sa fiu eliberata, sa fiu curajoasa, sa fiu o bucata din acest univers magic primit in dar!

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare

Schimbarea Codului fiscal. Una dintre propunerile-cheie ale lui Biriş. Moment T0 pentru cei care au averi nejustificate de peste 1 milion de euro

Românii care au, în ţară sau în străinătate, averi de peste 1 milion de euro şi nu pot dovedi de unde le au ar putea fi  „iertaţi“ de Fisc dacă declară întreaga sumă şi plătesc impozitul de 16%.

Măsura ar putea fi aplicată dacă proiectul de modificare a Codului fiscal va fi aprobat în forma actuală în care este în discuţii la Finanţe.

„În mod deosebit îmi atrage atenţia punctul care face referire la offshore-uri, respectiv la participaţia pe care persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în România, o au în firmele înregistrate în paradisurile fiscale. Dacă ne gândim cine sunt cei care deţin participaţii în firme înregistrate în paradisuri fiscale, aceştia pot fi deopotrivă atât din zona politică, dar şi din zona privată. Trimiterea la art. 59 (persoanele fizice rezidenţe române, cu domiciliul în România) mă face să mă gândesc ce se întâmplă cu excluderile acestui articol?“, se întreabă Valentina Saygo, expert contabil şi managing partner la firma Ask for Accounting.

La rândul său, Florentina Şuşnea, Managing Partner în cadrul companiei de consultanţă fiscală, audit şi analiză financiară PKF Finconta, spune că e un moment T0 pentru „albirea” averilor nejustificate.

„Dacă aş avea un client cu o avere mai mare de un milion de euro şi nu poate justifica anumite sume, eu l-aş sfătui să profite de acest moment T0”, a spus Şuşnea.

Sursa: Zf.ro

 

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare

Proiectul de modificare a Codului fiscal introducea momentul T0 al declarării averilor de peste 1 mil. €

Cine are avere de peste 1 milion de euro şi nu poate dovedi de unde o are ar putea fi „iertat” de Fisc dacă declară întreaga sumă şi plăteşte impozitul de 16%, în cazul în care se schimbă Codul fiscal. Cine are avere de peste 1 milion de euro şi nu poate dovedi de unde o are ar putea fi „iertat” de Fisc dacă declară întreaga sumă şi plăteşte impozitul de 16%, în cazul în care se schimbă Codul fiscal.

O parte dintre modificările Codului fiscal discutate în prezent la Ministerul de Finanţe vizează persoanele cu averi mai mari de 1 milion de euro care nu pot fi justificate, cărora autorităţile intenţionează să le acorde un moment T0 de la care să poată intra în legalitate.

„Contribuabilii prevăzuţi la art. 59 alin. (1) lit. a) (adică persoanele fizice rezidente cu domiciliul în România care obţin venituri din ţară şi din afara ţării – n.red.) care deţin la data de 31 decembrie 2016 un patrimoniu net de cel puţin 4.500.000 lei au obligaţia să depună până cel mai târziu la data de

31 martie 2017 o declaraţie de patrimoniu“, se arată în propunerile de modificare a Codului fiscal. Ideea acestei măsuri îi aparţine lui Gabriel Biriş, care a fost până ieri secretar de stat la Finanţe responsabil cu legislaţia fiscală şi care şi-a depus demisia în urma scandalului creat după apariţia în presă a acestui proiect de lege de modificare a Codului fiscal aflat în lucru la Finanţe.

Conform propunerilor discu­tate la Finanţe, persoa­nele care au averi de peste 1 milion de euro, dar care nu le pot justifica tre­buie să le declare la Fisc şi să comunice totodată suma pe care nu o pot justifica, iar înce­pând de la acea dată să plă­tească impozit de 16% pen­tru aceste venituri. În a­ceastă categorie intră per­soanele care nu pot dovedi că au obţinut banii din divi­dende sau din moşteniri, cum se practică de obicei.

În opinia Valentinei Saygo, expert contabil şi managing partner la firma Ask for Accounting, pe lângă această „amnistie fiscală“ oferită persoanelor care au averi pentru care nu pot justifica sursele, noul proiect de lege stabileşte un termen limită şi o suma minimă de declarare a acestor venituri, precum şi forma sub care acestea se pot afla. Astfel, termenul-limită de declarare este de 25 ianuarie 2017 – 31 martie 2017, iar forma sub care se regăsesc veniturile este reprezentată de: contravaloarea clădirilor şi a terenurilor deţinute direct sau indirect în ţară sau în străinătate, a maşinilor şi a obiectelor de artă, a titlurilor de participaţie, a surselor din conturi, a împrumuturilor sau a profiturilor nedistribuite de către firme care au impozit pe profit de sub 10% (toate deţinute direct sau indirect, în ţară sau în străinătate).

„În proiectul de act normativ observăm evidenţiate bunuri care au făcut obiectul anchetelor DNA în scandalurile televizate în ultima vreme.  În mod deosebit îmi atrage atenţia punctul VI), care face referire la offshore-uri, respectiv la participaţia pe care persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în România (trimitere la art. 59 alin. 1 lit. a) o au în firmele înregistrate în paradisurile fiscale. Dacă ne gândim cine sunt cei care deţin participaţii în firme înregistrate în paradisuri fiscale, aceştia pot fi deopotrivă atât din zonă politică dar şi din zonă privată. Trimiterea la art. 59 (persoanele fizice rezidenţe române, cu domiciliul în România) mă face să mă gândesc: ce se întâmplă cu excluderile acestui articol?“, se întreabă Valentina Saygo.

În opinia ei, noutatea adusă de viitoarea formă a articolului 117 este impozitarea cu 75% a patrimoniului nedeclarat după datele-limită.

„De aici trag concluzia că ANAF nu mai este dispus să ierte depăşirea acestei practici de nede­clarare a averilor ilicite. Acest lucru este de altfel echitabil într-o ţară civilizată şi aşteptat de multă vre­me de către cetăţenii corecţi şi oneşti“, a mai spus Valentina Saygo. Consultanţii fiscali spun că măsuri similare au fost luate şi în alte state din Uniunea Europeană, Italia fiind, de exemplu, un stat care a crescut încasările la buget şi a lărgit baza de impozitare în perioada crizei folosind o măsură similară.

„Este un moment T0. Dacă sumele pe care le ai depăşesc 1 milion de euro şi nu ai justificare pentru ei, îi declari acum. E momentul tău T0, ca să îi albeşti, e ca o intrare într-un circuit legal. (…) Dacă aş avea un client cu o avere mai mare de un milion de euro şi nu poate justifica anumite sume, eu l-aş sfătui să profite de acest moment T0, pentru că altfel riscă să lupte peste doi ani în instanţă pentru a arăta de unde îi are sau pierde 75% din sumă“, a explicat Floren­tina Şuşnea, managing partner în cadrul companiei de consultanţă fiscală, audit şi analiză financiară PKF Finconta.

Ea a spus că, în mod normal, toţi cei care au acumulat sume mari pe care nu le pot justifica ar trebui să profite de un astfel de moment pentru ca apoi să „doarmă liniştiţi“.

Dacă cei care au averi de peste 1 milion de euro nu depun declaraţiile la timp pentru sumele nejustificate, la un control al Fiscului ei riscă să rămână fără 75% din acele sume.

„Cei care se află în această situaţie mai bine ar profita de momentul T0 pentru ca apoi să stea liniştiţi.

Ai acumulat banii la începutul anilor ‘90 sau în perioada 2005- 2006, când era o junglă, nu mai contează, spui acum ce sume ai, plăteşti impozitul şi apoi scapi.

Dar nu ştiu dacă gândirea corectă a unui om de taxe poate influenţa gândirea unor oameni care nu au obţinut banii din surse legale“, a mai spus Florentina Şuşnea.

La rândul său, Valentina aăygo spune că, totuşi, nu ştie cum s-a ajuns la suma limită de un milion de euro şi de ce este aceasta considerată drept un prag semnificativ.

„Să înţelegem că micile ciupeli sunt admisibile sau mai greu de urmărit? Gradul de toleranţă este destul de ridicat în aceste situaţii, în opinia mea“, a mai spus Valentina Saygo.

Cum arată propunerile din proiectul de modificare a Codului fiscal privind impozitarea averilor nejustificate:

După capitolul X se introduce un nou capitol, X1, având următorul cuprins:

„Declararea iniţială a patrimoniului şi impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate prin venituri impozabile

Art.  1171

Semnificaţia unor termeni şi expresii

(1) În sensul prezentului capitol, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

(a) patrimoniu net –  reprezintă diferenţa dintre drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin persoanei fizice;

(b) drepturile ce pot fi evaluate în bani însumează:

  1. i) contravaloarea clădirilor şi terenurilor aflate în proprietatea contribuabilului persoană fizică, direct sau indirect, în ţară sau străinătate;
  2. ii) contravaloarea autoturismelor, operelor de artă sau bijuteriilor, aflate în proprietatea contribuabilului persoană fizică, direct sau indirect, în ţară sau străinătate;

iii) valoarea titlurilor de participaţie, deţinute de contribuabil, direct sau indirect, în ţară şi/sau străinătate;

  1. iv) sumele aflate în conturi, deţinute direct sau indirect, la bănci în ţară sau străinătate;
  2. v) valoarea împrumuturilor acordate sau a obligaţiunilor deţinute de contribuabil;
  3. vi) profiturile nedistribuite de către persoane juridice înregistrate în jurisdicţii în care cota de impozit pe profit este mai mică sau egală cu 10%, la care contribuabilul deţine, direct sau indirect, participaţii, proporţional cu cota de participaţie deţinută;

(c) deţinere indirectă – deţinerea unui drept prin intermediul unui afiliat, prepus sau împuternicit, indiferent de tipul înţelegerii, scrisă sau nescrisă între contribuabil şi afiliat, prepus sau împuternicit, indiferent de numărul de afiliaţi, prepuşi sau împuterniciţi prin care se deţine dreptul patrimonial.

Art. 1172

Declararea  patrimoniului

(1) Contribuabilii prevăzuţi la art. 59 alin. (1) lit. a) care deţin la data de 31 decembrie 2016 un patrimoniu net de cel puţin 4.500.000 lei au obligaţia să depună până cel mai târziu la data de 31 martie 2017 o declaraţie de patrimoniu. Modelul declaraţiei de patrimoniu se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

(2) Contribuabilii care la data de 31decembrie 2016 nu au un patrimoniu net de cel puţin 4.500.000 lei, dar care ulterior depăşesc această valoare au obligaţia să depună declaraţia de patrimoniu nu mai târziu de 25 ianuarie a anului următor depăşirii valorii de 4.500.000 lei.

Art. 1173

Impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate

(1) În cazul în care patrimoniul net definit la art. 1171 alin. (1) lit. a) nu poate fi justificat în totalitate prin venituri impozabile, neimpozabile sau scutite, contribuabilul are obligaţia să declare suma pentru care nu poate justifica provenienţa.“

(2) Pentru suma care nu poate fi justificată de către contribuabil acesta datorează un impozit  în cotă de 16%. Obligaţia stabilirii şi plăţii impozitului revine contribuabilului. Plata impozitului se efectuează odată cu depunerea declaraţiei prevăzută la art. 1172 alin. (1) dar nu mai târziu de data de 31 martie 2017.

(3) Contribuabilii care la data de 31 decembrie 2016 deţin un patrimoniu net mai mic decât valoarea de 4.500.000 lei, pot depune declaraţia de patrimoniu până cel mai târziu la data de 31 martie 2017, fiindu-le aplicabile prevederile alin. (1) şi (2).

(4) Pentru obligaţia stabilită la alin. (2) contribuabilul nu datorează dobănzi şi penalităţi de întârziere.

(5) Ulterior datei de depunere a declaraţiei de patrimoniu prevăzute la art. 1172, după caz,  pentru diferenţele de sume nedeclarate potrivit art. 1173 alin. (2) şi constatate de către organele fiscale prin aplicarea metodelor de control indirect,  cota de impozitare este de 75%.“

Sursa: Zf.ro

 

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare

Cum să vă întoarceţi din vacanţă cu bani, chiar dacă aţi făcut cumpărături costisitoare

Românii care merg în vacanţă în ţări din afara Uniunii Europene se pot întoarce acasă cu bani, chiar dacă au făcut cumpărături costisitoare. Soluţia este să ceară înapoi Taxa pe Valoarea Adăugată pentru produsele cumpărate. Returnarea taxei a devenit o afacere bună şi în România pentru firme şi sute de magazine.

Există însă o limită minimă de cumpărături sub care nu se poate returna această taxă. În Elveţia, de exemplu, este 277 de euro, în condiţiile în care are una dintre cele mai mici taxe, 8%, iar în Norvegia, 31 de euro. Românii care ajung în Turcia îşi pot recupera TVA-ul la cumpărarea unui produs de cel puţin 30 de euro. Acolo taxa este diferenţiată de 8% pentru haine şi 18% la electronice şi accesorii. În ţări precum Malaysia şi Singapore suma minimă pentru returnarea TVA este 67 de euro şi nu se decontează metalele şi pietrele preţioase.

De obicei românii care recuperează TVA din ţările din afara Uniunii Europene au şi cei mai mulţi bani de cheltuit.

„Au crescut solicitările pentru destinaţiile îndepărtate şi exotice. În timp ce în Turcia, o familie cheltuia în jur de 3.000-4.000 de euro, în astfel de destinaţii este nevoie de 6.000-8.000 de euro”, spune Dragoş Răducan, vicepreşedinte Federaţia Patronatelor din Turism.

În România de exemplu, suma minimă pentru recuperarea TVA la cumpărarea unui produs este echivalentul a 175 de euro. În acest magazin de lux toate produsele depăşesc suma: o cămaşă costă peste 1.000 de euro de pildă. Managerii au introdus sistemul încă din 2012 şi spun că este mai avantajos să îi returnezi taxa pe valoarea adăugată clientului decât să dai banii statului.

„El îşi recuperează TVA-ul… 20% este o reducere substanţială totuşi. şi pentru noi faptul că îl câştigăm de client, adică ştie că aici în magazin găseşte această facilitate. Cei mai mulţi clienţi sunt din Republica Moldova, Rusia, Israel şi America”, afirmă Codruţa Jipa, comerciant.

Aceştia completează o fişă de returnare care împreună cu factura trebuie ştampilate de vameş. În unele aeroporturi te duci la un birou special şi recuperezi banii pe loc. Unde nu sunt asemenea ghişee, apelezi la o firmă de restituire TVA care trimite documentele prin poştă, iar banii intră în contul bancar.

„Pe primele 6 luni ale anului 2016 noi am restituit peste 71.000 de lei. Am avut restituiri minime de 129 de lei, dar am avut şi o restituire de 12.000 de lei”, spune Valentina Saygo, manager companie de restituire TVA.

În România sunt peste 200 de magazine autorizate pentru tax-free, cele mai multe de haine, electrocasnice şi bijuterii.

Elveţia

TVA de 8%

Suma minimă: 300 CHF (277 de euro)

Islanda

TVA 24% şi 11% pentru alimente

Suma minimă: 6.000 coroane (45 de euro)

Norvegia

TVA 25% şi 15% pt alimente

Suma minimă: 290 coroane pentru alimente (31 de euro)

Turcia

TVA 8% haine şi alimente

TVA 18% electronice, decoraţiuni, accesorii

Suma minimă: 100 de lire (30 de euro)

Liban

TVA 10%

TVA 0% pentru alimente, bijuterii

Suma minimă: 150.000 de lire libaneze (90 de euro)

Japonia

TVA 8%

Suma minimă: 5.401 yeni pentru produse de consum (48 de euro) şi 10.801 yeni (96 de euro) pentru alte bunuri

Malaysia

TVA 6%

Suma minimă: 300 ringgit (67 de euro).

Nu sunt eligibile produsele din tutun, băuturile alcoolice, metalele şi pietre preţioase

Singapore

TVA este de 7%.

Suma minimă: 100 dolari singaporezi (67 de euro)

Sursa: Digi24.ro

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare

Tango. Radio and Juliet

Ce poate spune o persoana care a  plans la un spectacol de balet contemporan? Nimic. Altceva nici nu mai conteaza.

M-am surprins si eu pe mine, la asta chiar nu ma asteptam. Mi se intampla deseori la concerte de muzica clasica sa vibrez atat de puternic cu orchestra, cu vioara sau flautul, incat sa imi sterg pe furis si ascunsa in intuneric, doua-trei lacrimi incontrolabile, scapate cu viteza luminii. Dar ca sa ajung sa plang la un dans modern si sa vibrez direct cu cd-ul si public cu Radiohead, nu ma asteptam si nu am inteles nici acum, dupa 24 ore de la producere.

As da vina pe conjunctura astrala, dar nici ca mai conteaza, atata vreme cat cinci planete imi tranziteaza zodia sau ca luna noua nu stiu ce exaltari sau minuni face…

Am avut parte de un inceput de an plin de smoala sau ceata, depinde de ce culoare aleg in ziua respectiva sa ma defineasca, noroc ca au trecut doar zece zile sau ca am optiuni limitate la culori, doar alb si negru.

Ieri, in ziua spectacolului, am primit un cadou socant, de la un prieten, un blister cu xanax, fara macar sa imi demasc smoala sau ceata sau sa le etalez cu nonsalanta. Le tineam indesate in strafunduri si mixam nonsalanta cu ele, scotandu-le pe rand, ca si cum as fi scos atu-ul la un joc de carti.

Cadoul primit m-a facut sa izbucnesc in ras, semn clar ca nu voi apela la el, asa ca l-am aruncat in sertarul cel mai de jos, pe care nu il deschid aproape niciodata si nici acum nu stiu ce mai zace pe acolo.

M-am dus la spectacolul de balet fara asteptari si m-am pravalit in scaun, razand in continuare de nedumerirea soferului de taxi cand i-am dat destinatia.

– La Opera.

– Unde e Opera asta, doamna? Chiar va duceti la Opera? Va place?

Mi-am dat seama ca bietul manelist impatimit nu avea nevoie de vreo lectie de cultura, dar am incercat sa ii explic cum naiba sa ajunga unde vroiam sa ajung…

– Va grabiti? O luam pe Stirbei Voda sau pe Calea Victoriei?

– Normal ca ma grabesc, ca se stinge lumina la sapte fix. Stirbei Voda e cu sens unic. Fa dreapta aici si da-i bice…

Dar sa revenim la spectacol.

Prima parte. Tango. Piazzolla, Bregovic. Emotie, emotie, emotie. Am cautat cu infrigurare sa vad ce invatasem la lectiile mele de tango, un pas, un gest sau vreo miscare oarecare. Nu am gasit. Am fost dezamagita un pic, dar nu a durat mult si mi-a aparut un zambet de cunoscator pe fata. Nu stiau pasii, clar! Deci lectiile mele de tango au fost bune la ceva, in nici un caz la dansul meu oribil, dar macar la nerecunoasterea figurilor din spectacol. Tot era ceva!.

In schimb muzica m-a transpus. Pe langa muzica, am fost ravasita de unul dintre dansatori, care a interpretat o criza de epilepsie, de imi domoleam singura pielea zburlita pe sub sacou. Genial, remarcabil, profund, de l-am aplaudat pana mi-au sfarait palmele de durere si autoflagelare.

Dupa o pauza rezonabila, cat sa imi potolesc foamea cu doua pahare de sampanie, a urmat partea a doua. Radio and Juliet.

Mi se zvarcolea ceva in stomac, asa ca i-am spus persoanei din dreapta mea: „Sigur o sa plang pe Radiohead”. Si am plans. Fara sa imi pese de rimel sau ca nu am servetel. Dar am primit unul, cu miros de musetel, asa ca am mai plans si a doua tura.

A fost inaltator. Un amestec de muzica psihedelica, sase barbati in costum, imagini vechi de film pe rola, o Julieta de pus la rana. Ancai i-ar fi placut sigur filmul proiectat. Si mi-au mai fost furate doua lacrimi.

Apoi cei sase magnifici in costum au aparut cu masti pe fata. Si mi-am adus aminte cum m-am dus la farmacie si am cerut si eu o masca de fata, iar farmacista mi-a adus din astea de panza, la fel ca ale lor. Si am ras. O fi fost sampania sau pur si simplu.

Am vrut sa imi astern exaltarea, emotiile, trairile de cum am ajuns acasa. Capul imi bubuia de parca toate gandurile doreau sa fie asternute.Nu stiam ce mi-a placut mai mult: Tango sau Radiohead. Dar le-am incuiat si le-am lasat sa se dospeasca, pana ma voi hotara.  O parte din ele le-am pierdut si nu le voi mai gasi curand.

Nu stiu ce mi-a placut mai mult nici acum: Tango sau Radiohead?

Nu pot sa aleg nici acum. Nici nu voi alege…

Ce poate spune o persoana care a plans la un spectacol de balet contemporan? Nimic… Restul e dans…

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Japonia

Am fost in Japonia

In wekend am vizionat a nu-stiu-cata-oara filmul „Memoriile unei gheise” pentru a simti mai intens si mai adanc cultura japoneza.
De cate ori ma afund intr-o carte cu aceeasi tema, o fac cu speranta ca poate voi intelege ceva, iar efectul este acelasi…ies mai bulversata decat am intrat.
Si voi incepe direct cu concluzia: Murakami este mic copil in scrierile
sale iar noi, occidentalii nu avem nicio sansa sa putem intelege veacuri intregi de cultura nipona sedimentata precum ramificatiile alambicate ale unui artar japonez.
Am fost in Japonia, iar pentru mine a fost una dintre cele mai mari dorinte si iata ca s-a dus.
Am fost sa simt, sa gust, sa ating, sa respir.
Am visat mii de zile la acest moment si l-am plamadit in fel si chip, iar acum la intoarcere, stau si ma bucur inca pentru toate trairile intense pe care le-am avut, la celalalt capat al lumii, o alta lume decat cea pe care mi-am imaginat-o.
Si n-am avut nicio asteptare, a nu se intelege gresit. Am vrut sa o iau toata, sa ma inunde si sa o las sa dea navala in sufletul meu, cu tot tsunami-ul de care poate da dovada.
Exact asa a fost Japonia pentru mine, un tsunami care mi-a invadat fiecare bucatica de suflet!
Mi-am dat seama abia dupa ce am revazut filmul si cum acea mica fetita japoneza alerga sub portile Shinto ale templului Fushimi, acele porti portocalii nesfarsite, iar atunci m-au invadat lacrimile si am realizat ca “am fost acolo”. Nu am avut taria sa alerg la fel ca ea, dar abia la o luna de la intoarcere m-am simtit la fel de descatusata de intensitatea visului meu care a fost sa fie.
A trebuit sa astept ca sa sedimentez intensitatea amintirilor atat de intense, sa treaca impresiile bulversante si chinul unui drum lung cu jetlag-ul de rigoare.
Era sa pierd avionul la plecare, pentru ca nu am setat cum trebuie cele trei alarme ale ceasului, insa destinul m-a lasat sa plec si sa infrang mercurul retrograg care se pusese de-a curmezisul. Mi-a tihnit cafeaua abia dupa ce m-am vazut in fata portii de imbarcare si cu Lonely Planet-ul meu in spinare, pe care ulterior l-am abandonat in geamantan, fara sa mai imi pese de ce vrea sa zica.
Prima senzatie in aeroport a fost cea a unei lumi normale, de parca nu mi se lasa dezvaluita. Tokyo mi s-a derulat in goana autocarului, gigantic precum o nava spatiala, plin de zgarie-nori, de parca nimerisem in mijlocul Manhattan-ului. Un oras imens si fascinant, iar eu m-am simtit mica si pierduta in toata acea aglomeratie de cladiri inguste si impertinent de inalte, de autostrazi suspendate si vacarm de oameni. Am constientizat ca populatia acestui oras este mai mare decat populatia Romaniei si m-am pierdut si mai tare. Cum aveam sa razbat si sa inteleg, chiauna de somn si oboseala, ce mi se intampla? Mai ales cand am constientizat ca check-in ul la hotel se face la ora 16? Cu ultimele farame de energie am inceput, la brat cu Anamaria, sa cautam un loc unde sa ne tragem sufletul si sa pierdem timpul, sa dam piept cu realitatea. Si nu muta ne-a fost uimirea cand am descoperit caldura unei cafenele, pe care am vizitat-o si in zilele urmatoare. Fara un yen in buzunar, infometate si obosite am facut cunostinta cu deschiderea si servialitatea japoneza. Am intalnit o doamna in varsta care m-a trimis catre banca, de fapt a luat-o inaintea mea si a trebuit sa imi dozez energia si sa alerg serios sa ma tin dupa ea. Isi lasase balta clientii, ca sa imi arate de unde sa scot un prapadit de cash, si iata-ma in fata bancomatului de parca eram in fata unui bord de avion. Si bine-nteles ca nu am reusit sa scot niciun ban si m-am intors cu coada intre picioare. Dar pe acea femeie am iubit-o si o iubesc in continuare. Nu stiu cum o cheama si regret ca nu ne-am facut o poza impreuna, dar a luat-o la fuga si cu Anamaria pana la posta, de data asta cu success, asa ca am putut sa mancam si sa bem cafea in tinha. Am vizitat cafeneaua de langa hotel cat am stat la Tokyo, pentru ca a fost fost primul loc unde nu m-am simtit pierduta, m-am simtit acasa si de-a casei. Am facut schimb de tigari, doamna-san fiind impresionata de Davidoff-ul meu roz cu care am facut furori si nu a vrut in ruptul capului sa ma lase sa ii ofer o tigara fara sa imi dea una in schimb.
Am mancat primul curry japonez si mi s-a parut atat de bun, in tot nefirescul lui, dar nu am mai stat sa ma gandesc care ar fi legatura sau ingredientele, dupa toata mancarea de plastic din avion.
Imi mai amintesc ca ajunsa in camera de hotel, am comandat un masaj cu ulei care sa ma ajute sa scap de toata amorteala avionului si ca m-am bucurat cu el cu sincope, cu toate ca am adormit de cel putin 3 ori, pana am adormit de tot. Si m-am trezit pe la ora 20 infometata si energica sa descopar lumea, intr-o bezna totala, intr-un cartier tacut si linistit, dupa cum aveam sa realizez a doua zi, mult prea aproape de Palatul Regal. Noaptea vine brusc la 19, fara sa te lase sa te pregatesti, dar ziua incepe si mai brusc la 4-5, ca doar de-aia se cheama “tara soarelui rasare”. Declar cu regret ca nu am prins niciun rasarit si poate acesta este unui din motivele pentru care ar trebui sa revin.
Am luat aceeasi strada a hotelului la pas, pana cand am gasit un restaurant thai care nu a inchis atat de devreme pe ca era ceasul nostru biologic, iar foamea europeana si-a spus din nou cuvantul, ca deh, de unde sa stim ca in fata unui castron imens cu supa si taitei e suficinet sa te opresti? Plus ca nu aveam destula pregatire cat sa ii sorb fierbinti si cu sunet, cat sa nu ma fac de rusine fata de bucatar ca nu l-am finalizat! Era cat un castron de salata, nu ce vazusem in filme, acele minuscule boluri cat causul palmei! Dar! Berea avea gustul de acasa, gustul care mi-a adus caldura si familiaritatea de care aveam nevoie in acel moment.
Am constientizat ca viciul meu de a fuma va avea de suferit abia cand am ajuns la hotel si cand am vazut cum arata camera respectiva si nu am putut sa inteleg. Cine pe cine protejeaza? Poti sa iti imaginezi o camera de 1×2 metri, cu un biet aer conditionat, de iti venea sa iti versi matele de cand aprinzi o tigara? Insa ca un calator supus, care se adapteaza rapid cu ce ii ofera tara-mama, m-am conformat fara sa mai caut raspunsuri.
Cu greu am abandonat facebook-ul din noapte si am strans din ochi chinuita de oboseala dar si de tentatia rasaritului, cu speranta ca o zi noua si spectaculoasa se apropie.
A douazi in Tokyo a fost epopeica, totul virgin si nou, fara asteptari.
M-am indragistit de taxiurile nipone, negre, clasice si lucioase, pline de mileuri si perdelute minuscule. Daca as ramane in Japonia, clar ca mi-as deschide o afacere cu mileuri crosetate si tot felul de briz-briz-uri pentru taxi-uri. Sa nu ma intelegeti gresit! Nu sunt acele zorzoane cum au taxiurile de la Pelican. Doamne fereste! Cu tot chitch-ul lor, iti dau o stare de prospetime si curatenie, cum rar o intalnesti. Ar putea fi o moda noua! Sa nu mai zic ca soferii poarta manusi albe si sunt foarte educati. Iar aici voi povesti o intamplare din Kyoto si reactia unui taximetrist cand ne-a intrebat din ce tara suntem, cand m-am simtit mandra de ceea ce sunt. A batut din palme si a scos acele onomatopee tipice si greu de reprodus in litere: “oooooo welcome Romania! China and Coreea not good!” L-am intrebat ce stie despre Romania si stia ca e mai frig, stia de Nadia Comanici si Andreea Raducan! M-am dat jos bucuroasa de faptul sa sistemul lor de emigrari este imbatabil si cu promisiunea de a o imbratisa pe Andreea Raducan din partea lui!
Oamenii acestia nu au auzit de notiunea de spaga, bacsis, ciubuc. Nu au fost atinsi de latura balcanica si iti dau rest pana la ultima farama de yen, cu respect si consecventa, nu accepta nimic in schimb pentru serviciul care au onoarea sa ti-l presteze. Este locul in care nu am avut nicio grija sa fiu furata, inselata sau pacalita. Nu a trebuit sa negociez, sa ma targuiesc si am platit de fiecare data pretul correct, iar de relaxarea asta rar ai parte in oricare alt colt al lumii. Daca mi-as fi lasat fortofelul si banii la vedere, si-ar fi luat cat ar fi trebuit si ar fi zis de cel putin 3 ori “arigato gozaimas”, cu plecaciunile corespunzatoare la 90 grade, pana cand m-as fi plictisit.

Dimineata a venit asa cum vine orice dimineata in Japonia, te inunda si iti invadeaza spiritul. Stiam ca va fi o zi minunata, dar nu imi imaginam ca va fi perfecta de la inceput pana la sfarsit. Din nou, nu aveam nicio asteptare, iar planuri doar pentru prima jumatate de zi facute de agentie, in rest, program de voie. Aveam niste mici dorinte vagi, insa poate ca nu as fi fost suparata daca nu s-ar fi materializat.
Ne-am asezat in autocar, evident nerespectand ora de intalnire, iar ghida noastra Yokko intra in fibrilatii de fiecare data cand era vorba despre punctualitate. A vazut cineva roman punctual? Nici ea, dar asta e o alta poveste din ziua a treia.
Palatul Imperial era la cateva stradute de hotelul nostru, insa am avut prilejul sa mai trecem inca o data pe langa cladirile pe care le identificasem cu o zi inainte si care acum deveneau repere certe ale vecinatatii noastre urbane.
Intr-un oras imens, unde terenul are o valoare colosala si este pretuit pana la ultimul centimetru, cum e sa descoperi un parc imens, cu iarba verde crud si plin de pini schimonositi? Un parc unde tacerea doare si verdele este suprem in imparatia sa! In departari se vedeau zgarie-norii, ce strajuiau parcul si te trezeau la realitatea mileniului prezent. Ma ciupeam din cand in cand, sa constat ca nu era o intoarcere in timp si ca traiesc aievea vremurile noastre. Palatul imperial se viziteaza doar de doua ori pe an, dar nici ca mai conta, eram la poarta lui, parca atat de mica in contradictie cu restul proportiilor, strajuit de un sant de apa, exact ca in cartile cu shoguni si samurai. La intrarea in parc statea statuia unui samurai, falnic pe calul si plin de zorzoane, si am simtit un gol in stomac si furnicaturi: oare el o fi? Saigo Takamori? Ce conta ca citisem o multime de informatii despre locatia celui de-al treilea samurai al dinastiei Meiji si ca se afla in parcul Ueno, asta tot samurai era, memorabil sa ii ramana numele in istorie, ca eu nu mai tin minte cum il cheama.
Surprinzatori erau copiii de gradinita si de scoala, toti imbracati la fel in uniforme, mergand incolonati unul in spatele celuilalt sau asezati pe iarba sau pietricele. Pe urma am aflat ca de fapt sunt plimbati prin toata tara si invata istorie la fata locului, de fiecare data fiind numeric mai multi decat turistii. Sunt cuminti, respectuosi, tacuti chiar, in ciuda varstei mici si fara sa fim invaluiti in zumzetul pe care l-as fi asteptat. M-a uimit acest sistem educational ce face parte dintr-un concept strain noua, adica un patriotism rar intalnit, respect pentru tara si resursele ei, economisire, ecologie, curatenie si disciplina. Putem spune orice, ca sunt robotizati, ca sunt spalati pe creier, dar nu ii vom intelege niciodata cat de mult isi iubesc tara si isi respecta istoria si traditia, pentru ca aceste valori le sunt inoculate de mici atat la scoala dar si in familie. Pentru noi e mai usor sa luam in deradere si sa ne badjocorim natia ce ne-a zamislit.
Mi-aduc aminte din nou de Yokko, ghida japoneza, care incerca sa ne determine sa fim punctuali, de data asta punand accent pe economisirea combustibilului, cum ca aerul conditionat din autocar functioneaza doar daca se strange toata lumea la ora fixata, cum ca ei nu risipesc resursele, mai ales ca vor sa inchida cateva centrale nucleare si ca fiecare cetatean isi aduce aportul lui la acest deziterat national.
Tokyo Tower e un fratior mai mic al Turnului Eiffel, chit ca nu sunt adepta acestui stil de turism modern, m-am lasat dusa de val pana la capat, mai ales ca la Paris ma dezarmeaza de fiecare data cozile interminabile de turisti si spre rusinea mea abandonez si ma multumesc doar cu aerul inspirat adanc in piept si atat. Din varful turnului se vede orasul in toata splendoarea lui, iar daca cerul e senin, poti vedea chiar si muntele Fuji, iubirea mea, una dintre minunile pe care doream sa le vad. Recunosc ca nu am vazut muntele Fuji, dar in seara acelei zile a aparul la stiri ca la un moment dat a fost vizibil din capitala.
Aici am facut cunostinta cu matcha, pudra de ceai verde japonez, sub forma de milkshake cu frisca si inghetata matcha. Are o culoare intensa, un verde vibrant si abia asteptam sa il gust, mai ales ca asteptam ca senzatiile sa imi inunde trupul, daaaar, vaaaai! Poti sa iti imaginezi un fresh de pir sau un suc de fan? Exact asa este! Sa nu ma intelegeti gresit, sunt o infocata bautoare de ceai verde, insa nu acela. Sunt o cunoscatoare declarata si am trecut de multa vreme de la pliculete Lipton la rafinament, adica ceai varsat de buna calitate, infuzat nu mai mult de 3 minute cu clepsidra alaturi, pe care il pun in plicuri atunci cand il consum, intr-atat incat sa vad frunzele cum se desfac si se umfla, fara sa am parte de tocaturi indoielnice de proasta calitate. Nu il infuzez niciodata in chestii metalice, iar pentru mine cele doua cani de ceai verde pe care le beau zilnic, au ritualul lor si imi trag sufletul spunandu-mi ca fericirea poate sta intr-o ceasca de ceai. Va puteti imagina socul pe care l-am avut? Si jur ca m-am chinuit si straduit sa imi placa, imi imaginam cu se rasucesc in morminte atat Rikyu, marele maestru de ceai si toate gheisele si samuraii pe care i-am intalnit si i-am iubit in cartile citite de-a lungul timpului. Ma declar o ignoranta si o profana, dar zau ca nu mi-a placut deloc!
M-am plimbat cu paharul de shake de ceai verde pana la urmatoarea destinatie, Asakusa Sensoji Temple, cel mai vechi templu budist si iconic in Tokyo, de o fascinatie rar intalnita. Era prima mea intalnire cu istoria, cu vechea cultura, cu timpul stat in loc si era ceea ce imi doream sa vad, fara sa imi imaginez surprizele care ma asteptau in Kyoto. Acolo am aflat cu stupoare ca nu exista cosuri de gunoi si ca oricat m-as stradui, daca mai beau din shakeul de ceai verde, sigur il dau afar ape unde a intrat. Nu puteam sa il bag in rucsac, ca era jumatate plin si riscam sa mi-l intind pe spate. Yokko mi-a explicat paradoxul acestei tari curate si fara cosuri de gunoi, paradox care vine din cultura shintoista, cum ca zeii se supara daca nu ai grija de lucrurile tale si daca le lasi la intamplare. Ca tot eram intr-un templu budist, m-am rugat la Budha sa ii linisteasca pe zei si sa ma ierte daca abandonez paharul discret, pe o masuta, mai ales ca urma sa intram in temple si sa invatam cum se roaga ei. Sper sa obtin si iertarea ta, cititorule drag.
Vedeam in sfarsit pagode, femei in kimonouri, turisti de toate culorile si multi elevi, foarte multi elevi. Interesanta este prezenta apei si rolul ei purificator inainte de rugaciune si cum cu un polonic de bambus torni apa in mana dreapta, in mana stanga, te clatesti in gura (si scuipi, ca apa nu e potabila), ceea ce m-a dus cu gandul la Islamism si ma tot gandeam care e asemanarea si legatura dintre ele. Am intalnit fumul betisoarelor si zau ca nu e deloc suparator precum cele care ajung la noi, este diafan si parfumat, asa cum mi-l imaginam si il simteam in mintea mea. Fumul se inhaleaza si se inspira profund, ca sa te purifice si sa iti poarte noroc, prin urmare am plecat cu doua cutii sa imi ajunga pana ma satur, una cu aroma de lotus, cu care ma desfat seara acasa si una de lavanda in care ma afund la birou.
Sa revenim la agitatia si animatia din templu, am vazut gheise false in kimono-uri, care de fapt erau turiste sau hostesse, iar surprinderea maxima a fost o islamista imbrobodita, dar care isi purta kimonoul din polyester cu mare mandrie. Chinezii si coreenii sunt cei mai des intalniti turisti si nu prea agreati, insa cunostintele mele in materie de identificare a lor nu sunt atat de selecte pe cat ma asteptam, pentru mine sunt greu de deosebit, cu ochii lor oblici, pometi proeminenti si fete turtite. Daca ma uit bine la mine din profil, seman un pic, nu-i asa? Noi astia, mancatori de orez .
Ziua cu program se terminase si autocarul a imprastiat pe drumul pana la hotel pe toti turistii care aveau planuri si lectiile facute, iar atunci am intrat un pic in panica, pentru ca Lonley Planetul meu era cat o caramida de greu si zacea linistit in camera. Nu sunt o turista disciplinata deloc, as putea spune chiar haotica is dezorganizata, insa daca exista un zeu al turistilor, el are grija de mine de fiecare data si ma calauzeste spre locuri si momente inedite! Asa ca m-am lasat pe mana lui!
Dupa un pranz surprinzator de traditional, am poposit din nou la cafeneaua doamnei in varsta si fara de varsta, iar acolo eu si Anamaria ne-am inarmat cu curaj sa cucerim metroul din Tokyo, din ciclul ori noi pe el, ori el pe noi. Si mi-am adus aminte cum se numea “Edo Caffee”. Iar emotia maxima a fost muzica. Cum sa asculti Pink Martini si Tea for Two? Am facut schimbul de tigari de rigoare, cu o alta doamna, care a venit sa imi examineze pachetul roz si ne-am facut traseul pentru parcul Ueno. Eu imi doream sa il vad pe Saigo Takamori, apoi sa ne ratacim pe strazi, in speranta sa ajungem in Ginza, acel mic Manhattan plin cu reclame si zgarie-nori.
Experienta cu metroul a fost fantastica, pentru ca eu nu ma descurc nici cu cel din Bucuresti si iau de fiecare data cele mai proaste decizii, insa am invins metroul din Tokyo, aceasta caracatita inspaimantatoare, un paienjenis colorat, un amestec de metrou si tren, pe care mi-l imaginam aglomerat ca in clipurile de pe youtube si fioros precum serpii Medusei. Nu a fost deloc asa si acum ma gandesc cum naiba se descurca un japonez in Bucuresti, ca i-ar fi imposibil sa nu se rataceasca?! Oameni buni, statiile au numere si indicatoare cat sa nimeresti ca orbul Braila de pe o linie pe alta!
Si iata-ma fara cuvinte in parcul Ueno, cu inima spargandu-mi pieptul in fata panoului din parc, care m-a dus spre statuia lui Saigo Takamori. Dar care e nebunia din capul meu si fascinatia pentru acest samurai? Pentru ca nu stiu provenienta numelui meu de la tata, pe care il port cu mandrie (si la care cu regret am renuntat o scurta perioada de 8 ani cat am fost casatorita, dar jur ca nu mai fac – nici casatorie si nici schimbare de identitate) si toate indiciile ma duc catre Japonia, mi l-am ales pe Saigo Takamori ca stra-stra-stra-bunic. Un coleg de facultate, indragostit fiind, se apucase sa studieze ce ar putea insemna Saygo si s-a documentat temeinic, pana cand mi-a explicat ca sai-go inseamna “cinci sabii” si ca al treilea samurai ai dinastiei Meiji era acest Saigo Takamori. El a inspirat si filmul “The last samuray”. Si iata cum s-a legat obsesia mea de Japonia, cu o fascinatie incredibila, cat sa nu ma mai simt dezradacinata si batuta de vant. Asa am inceput sa citesc cu nesat tot ce mi-a cazut in mana, sa ascult muzica cu influente nipone, sa ma indragostesc iremediabil de Hokusai si stampele lui cu muntele Fuji, sa il descopar pe Utamaro si gheisele lui sa imi strajuiasca camerele biroului. Tot din aceasta pasiune nebuna am ajuns la muzeul Rijsk din Amsterdam, sa caut sa vad Marele Val de la Kanagawa fara sa il gasesc si sa o fac pe o biata doamna de acolo sa isi ceara scuze ca am fost dezamagita ca nu l-am vazut, fiind ascuns in beciurile muzeului. Stiu doar ca una din marile mele dorinte este sa vad o stampa originala a lui Hokusai si pot sa mor fericita. Dar fiecare are pasaricile lui, iar eu sunt atat de mandra de stolul meu!
Si iata-ma in fata statuii samuraiului meu iubit. I-am dat roata, l-am pozat, l-am contemplat si eram atat de bleaga de emotie si cu lacrimi in ochi, incat am o fata in poze de ma enervez chiar si eu pe mine. Este impunator, cu o burta considerabila sub yukata lui, fara armura, insa strajuit de un Akita Inu. L-am intanit in numeroase carti si japonezii sunt innebuniti dupa faptele lui de vitejie, asa ca iata de ce m-am indragostit! Nu eram singurele turiste cazute in admiratie in fata statuii, ne-am imprietenit cu trei surori nipone trecute bine de tinerete si pe care le-am pozat in fel si chip cu Takamori, pana s-au retras impacate in treaba lor. Nu imi amintesc mare lucru despre parcul Ueno, decat ca eram fericita, dar acel gen de fericire implinita si impacata. Tokyo imi adusese mai mult decat puteam eu duce!
Am plecat sa ratacim pe strazi, sa ne miram de cladiri si fatade. Va dati seama ca Anamaria in calitatea ei de architect cu legea urbanismului in sange, se minuna de fiecare deschidere de maxim 3 metri pentru un zgarie-nori, de fiecare santier fara fir de praf sau noroi, de fiecare fatada wow! Am mai intrat prin cafenele si am insistat din nou a imi placa ceaiul verde, doar ca nu ii stiam consecintele. Doua ceaiuri verzi intr-o zi m-au tinut treaza pana pe la 4 dimineata, suficient cat sa se lumineze si sa fiu teleghidata a doua zi, dar insuficient cat sa nu vad rasaritul de dupa blocuri.
Si cum rataceam pe strazi, iata ca gasim un magazin cu kimonouri si nu am putut rezista ispitei. Noroc ca m-am oprit la parter unde erau cele de bumbac, adica yukata si nu am apucat sa urc la etaj cu cele de matase si mii, zeci de mii de euro. Asa ca iata-ma proband si alegand chestii si tot harnasamentul de rigoare. Am ales yukata, papuci de lemn, sosete cu degete si brodate cu floricele, obi si alte sfori de sugrumat talia, floricele de prins in par, pana mi s-a blocat cardul de 3 ori si am facut toate astea cu operatorul ING la telefon. V-am povestit ca in prima zi nu am putut scoate bani de la bancomat? Eh, am reusit in final de la 7Eleven si am inteles ca al meu card era blocat pe o parte, nu stiu care din ele, cipul sau banda magnetica. Dupa ce am terminat cu asta, am luat-o de la capat cu limita de suma pe zi, ca cine ma puse sa dau peste 700$ pe kimono si sa nu uitam de mercurul retrograd care avea grija de economiile mele. Faza cu kimonoul e complicata tare, noroc cu Anamaria ca a filmat tot ce a facut doamna de la magazin, dar oricum nu voi putea sa ma imbrac vreodata singura, plus ca m-a chinuit talentul si nu mi-am luat obi cu funda predefinita la spate, adica o perna pe post de rucsac, eu am vrut sa nu umblu cu prefabricate semipreparate, asa ca obi-ul meu e un brau lung si lat, care trebuie sa se infasoare si sa devina funda. Mai dificil e cu kimonoul, care este foarte lung si trebuie ajustat in functie de vremea de afara. In realitate kimonourile de matase nu se spala niciodata, sunt pictate manual si se transmit din generatie in generatie, tocmai de aceea se poarta alte straturi pe dedesupt, precum foile de ceapa. Kimonoul se lasa cu trena cand e uscat afara si se scurteaza cand ploua, asa ca am nevoie de inca doua franghii sa ii reglez dimensiunea, iar obi-ul sa ascunda toata acea infasureala de panzeturi. Teoretic se strange pana la lesin, noroc ca vremurile moderne au usurat aceasta procedura, dar sa nu uitam de corsetele care scoteau in evidenta talia de viespe in lumea occidentala. Faza surprinzatoare e ca niponii nu au obsesia decolteului cum a fost pe la noi, dar imi e prea greu sa interpretez acest aspect, pentru ca nu stiu care e modalitatea de intarcare a pruncilor si nu ma pot pronunta. Ei au in schimb fetisuri legate de degetele picioarelor, tocmai de aceea Japonia o pot decalara cu mana pe inima patria sosetelor. Pana nu intri intr-un magazin specializat, nu ai cum sa intelegi. Sunt toate culorile, toate texturile, toate materalele. De la cele pe care le stim noi, la cele cu doua degete, cu cinci degete, cu dungi si floricele, brodate sau pictate, de la lana groasa, pana la matase si dantela, de o finete si delicatete de se pot ascunde intr-o coaja de nuca. Sosetele se poarta la orice. La papuci, la sandale, la pantofi stiletto, de zici ca e moartea pasiunii. O alta chestie ciudata este incaltamintea feminina. Mai urata de atat nu poate exista! Femeile japoneze tarsaie dupa ele niste stocaleti oribili, cu doua numere mai mari, merg ingenuncheate si au saracele de ele niste picioare atat de urate, in x, in paranteze, in totala contradictie cu chipurile lor frumoase si vesnic proaspete. Nici asta nu stiu de unde se trage, pentru ca obsesia piciorului mic si bandajat o gasim la chinezi si nicidecum in Japonia, insa nebanuite sunt caile domnului. Tarsaitul picioarelor l-am intalnit si la barbati, la fel ca si mersul ingenuncheat, dar citisem cu niste vreme inainte despre ruperea ligamentelor la pesoanelor care stau cu picioarele ingenuncheate, asa ca probabil de aici se trag toate deformarile si mersul ciudat. Dar fiecare cultura are standardele ei de frumusete si eleganta, cine sunt eu sa le interpretez? Cu atat mai mult ca prefer sa stau cu picioarele indoite si contorsionale, in cele mai nefericite ipostaze si momente, chit sa sunt la intalniri, evenimete sau la cate un restaurant fitos, ma trezesc cu cel putin un genunchi pe scaun, fara macar sa constientizez asta.
Si iata ca acum sunt posesoarea unui kimono de toata frumusetea. Surprinderea mea a fost cand am ajuns in Kyoto si am vazut cat de ieftine sunt kimonourile pentru turisti acolo. Dar a trebuit sa ajung acasa si sa il vad pe al meu in adevaratul sens al cuvantului, dupa ce am vizitat muzeul Shibori si am inteles ca este vorba de o tehnica de sisif de a vopsi materialele, prin intermediul unor noduri speciale, care apoi se desfac si iese o minunatie.
Sa ne intoarcem putin la papucii de lemn, pentru ca azi i-am purtat pentru prima data pe ai mei. Sunt foarte usori, insa rigiditatea lor te determina sa ii trasai si e obligatoriu sa faci acei pasi minusculi de furnica, de frica sa nu iti pierzi papucii precum Cenusareasa, insa iti imprima un mers alert, si iata de ce japonezii sunt atat de sprintari si greu de tinut pasul cu ei.
Nu mai imi doream nimic altceva de la Tokyo decat sa incerc gastronomia locala traditionala, adica sushi, maki, sashimi. Am mai experimentat eu gastronomia japoneza pe unde am putut si nu m-am simtit deloc atrasa de ea. Cu toate sa sunt pasionata de gatit si de arta culinara si pe unde ma duc fur, invat, fac cursuri, cumpar toate condimentele, iar acasa reproduc prin seri tematice cele invatate, recunosc ca bucataria japoneza era o enigma pentru mine si nu ma atragea de nicio culoare. Am plecat spre Japonia cu resemnarea ca voi suferi de foame, ca voi manca chestii insipide si fara de savoare, chiar gandindu-ma fara atractie la faditatea pestelui crud si a altor lucruri ciudate. Macar ca urma sa vad ce gust are supa miso autentica si cum poate fi ea descrisa in cuvinte si tot era ceva. Dar cum sa gasesti un restaurant asa cum doream noi, fara sa stii unde urmeaza sa intri si ce are sa iti ofere, si din nou m-au apucat mustrarile de constiinta ca nu m-am pregatit serios pentru aceasta calatorie, mai ales ca stiam din documentare ca Tokyo adaposteste cele mai exclusiviste si renumite restaurante din lume! Rusinea mi-a trecut repede, cand am intrat si nu stiu cum l-am gasit! Ne-a intampinat imediat un domn sa ne atraga atentia ca acela este un sushi bar si nimic altceva, iar atat eu cat si Anamaria ne-am trezit cu un zambet larg pe fata si i-am raspuns ca asta ne doream. Iar in fata noastra s-a dezvaluit spectacolul. Era o bomba locala ultracentrala, traditional si tipica, iar eu eram atat de fascinata ce facea bucatarul in fata mea, ca puteam nici sa nu mananc, pentru norocul si privilegiul de a privi miscarile lui detasate. In doi timpi si trei miscari ne-a oferit tot ce ne doream, adica toata oferta, fara sa avem meniu scris si fara sa stam pe ganduri. Asta e patria minimalismului si a simplitatii si respect asta! Ador simplitatea bucatariei italiene si poate ca Marco Polo, pe langa spaghetti a explicat si minimalismul in farfurie. Dar daca nu mi se intampla, nu aveam cum sa inteleg ca pestele crud poate fi savurat la un inalt grad de elitism, fara sa am nevoie de altceva decat de wasabi si sos soia. Si am savurat! Cam tot ce am avut pe platourile de lemn! Si mi-a placut ca am trait asta! Dar voi ramane cu dezamagirea in suflet ca aceasta experienta va fi greu de egalat si ca niciunde in lume nu voi mai gasi un peste de inalta calitate ca acolo.
Sa va povestesc despre supa miso? Nu stiu daca voi putea reda cu acuratete, insa e o zeama usoara si usor afumata, aproape transparenta dar fara a simti pregnant gustul de alge fermentate ce o defineste. Dupa o bere si toate cele, cu pozele de rigoare si fericire absoluta, am incheiat o zi perfecta in Tokyo. Sa nu uitam de cele doua ceaiuri verzi care m-au tinut treaza pana spre zori, dar asta e déjà a treia zi in Japonia. Sayonara!

 

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare

Azi port rosu

Azi port rosu. Ruj rosu…

Ruj rosu pentru zile gri. Ruj rosu pentru suflet cenusiu. Ruj rosu pentru soapte fierbinti.

Mi-am ales rujul rosu sa imi coloreze viata, sa scap de tonurile triste in alb si negru.

Azi port ruj rosu si sunt imbracata cu parfum. Si atat.

Am descoperit culorile si nu ma mai satur de ele.

Mi-am incuiat tristetea si hainele anoste si am aruncat cheia in fantana sortii.

Imi umplu lumea de senin si ignor norii.

Imi scot sabiile sa imi despice asteptarile si sa imi decapiteze himerele.

Pasesc in viata cu incredere doar eu, rujul si parfumumul meu…

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare

De ziua mea vreau sa daruiesc fericire

 

Pentru ca este ziua mea de nastere si ma bucur de cele 43 de primavera frumoase pe care viata mi le-a oferit, mi-as dori sa impart bucuria aniversarii mele cu voi, prietenii mei dragi reali si virtuali.

Am fost intrebata ce imi doresc de ziua mea si am gasit raspunsul: de ziua mea vreau sa daruiesc fericire, impreuna cu voi.

In loc de flori si cadouri, puteti dona costul acestora in contul meu de pe Galantom.

Cu banii stransi, vom face o surpriza unei tinere sperante a sportului romanesc.

 

Se numeste Ioana Gabriela Gadea, are 13 ani , este in clasa a VI –a si face inot, antrenata de Iulia Becheru Clubul Sportiv Aqua Team Bucuresti.

Nu o cunosc si tare mult mi-as dori sa ii vad fetisoara proaspata si cu un zambet pe buze!

Ea este aplicanta numarul 56 pentru Bursele de Merit oferite de Fundatia Olimpica Romana si Allianz Tiriac.

Nu a fost selectata, insa aplicatia ei mi-a atras atentia si mi-a ramas in suflet, asa ca m-am gandit sa ii oferim impreuna o sansa.

Scrisoarea antrenoarei ei mi-a umplut ochii de lacrimi, iar din scrisoare am aflat ca Ioana se antreneaza 8 ore pe zi , ca este ambitioasa si cu rezultate remarcabile. Antrenoarea spune despre ea ca:

–          Isi seteaza obiective si munceste pentru a le atinge

–          Are ambitia necesara pentru a se autodepasi

Este in componenta lotului National al Romaniei, insa parintii fac eforturi sa tina pasul cu evolutia ei ca sportiv.

Un asemenea copil este o inspiratie pentru fiecare din noi.

De ce imi doresc sa o sustin pe Ioana?

Pentru ca vreau sa o cunosc si sa ii daruim fericire!

Sursa: Fundatiaolimpica.galantom.ro

image_printPrinteaza
Distribuie Aceasta Postare