Am fost in Iordania – tara lui Welcome!

Iordania am descoperit-o din intamplare, chiar daca Petra era pe lista mea scurta de cativa ani si tot amanam fara motiv. Nu am realizat ca este atat de aproape de Bucuresti, cu zbor direct de 2:50 ore si o diferenta considerabila de temperatura.

Dar cine nu are prietene bune, sa-si cumpere, pentru ca excursia a fost pregatita de Andra si Luiza cand eu zburam spre Cuba (poveste pe care o poti citi aici). Chiar daca nu imi revenisem din precedenta vacanta si ma chinuiam cu orele de somn, mi-am pregatit rochitele si costumul de baie pentru o aventura de 4 zile si 3 fete cucuiete.

M-a surprins decenta zborului Bucuresti – Aman cu Ryanair, insa cel mai inedit lucru a fost ca am intalnit un italian ce isi plimba colectia de jucarii de plus prin lume. Pe langa faptul ca avea o colectie de peste 1600 de maimutoaie, era foarte bine organizat. Avea un tabel cu numele animalutelor si ce tari a vizitat fiecare, sa nu ramana vreuna neplimbata. Ce nu avea: Facebook sau Instagram! Credeam ca nu il voi revedea vreodata, dar ghici unde ne-am reintalnit? La iesirea de la Petra, noi plecam si el venea. Sa ne intelegem, Iordania nu e chiar atat de mica, dar se mai intalneste si munte cu munte, nu doar om cu om.

Am strabatut Iordania de la un cap la altul si inapoi cu o masina inchiriata de la un tip tare simpatic. De fapt, toti iordanienii pe care i-am intalnit au fost extrem de amabili, deschisi, serviabili, inclusiv politistii care ne opreau pe drum. Intrebarea standard este:

  • De unde sunteti?
  • Romania
  • Bine ati venit! (chiar daca esti pe picior de plecare)

Nu m-am simtit in nicio tara atat de bine primita. Ma uit la Iordania si nu inteleg. Cum de o tara, atat de sigura si de linistita, se afla in mijlocul orientului apropiat?! Si daca as putea spune care este cuvantul reprezentativ pentru ea, “safe” ar fi cel mai potrivit. Am mai calatorit in tari arabe sau musulmane, dar niciunde nu m-am simtit atat de in siguranta. Din primul moment pana la ultimul, vezi zambetele de pe buzele oamenilor.

Nu am vazut acea privire piezisa pe care am intalnit-o in alte locuri, poate in prea multe locuri. Iordanienii te privesc si te primesc cu drag si te lasa te bucuri de tot ceea ce ei au mai scump: tara lor spectaculoasa, bucataria fabuloasa si pacea din sufletul lor.

O tara linistita cu vecini agitati (Egipt, Israel, Siria, Irak, Arabia Saudita), condusa de un rege a carui prezenta este discreta, fara a-i vedea portretul pe toti peretii. Stiu ca au un serviciu  de securitate activ si eficient. Poate am o doza de nebunie sa merg in locuri destul de tulburi, insa nu e cazul.

Am avut tendinta sa compar Iordania cu Egipt si Israel. Se aseamana in multe privinte. Desertul Wadi Rum cu Desertul Sinai, recifii din Aqaba cu cei din Sharm El Sheikh  sau Eilat, plus Marea Moarta, pe care Israelul o imparte cu Iordania. Ma rog, e aiurea spus. Adica Iordania a impartit Marea Moarta cu Israel.

Iordania nu este o tara cu multe resurse si este singura din zona care nu detine petrol, insa face bani din piatra seaca, creme din noroiul de la Marea Moarta si cultiva legume in desert. In solarii mici cat brazda, irigate printr-o increngatura de furtune si cu bazine de colecatre a apei. Plus bani din turism si din povesti: Marea Rosie, Petra, Wadi Rum si Marea Moarta.

Iordania este tara in care vantul canta, tara in care muntii sunt inveliti in paturi roz si pufoase de nisip, tara in care pietrele spun povesti despre glorii vechi si glorii noi, tara in care politistii iti zambesc cand te opresc. Iordania este tara in care nisipul fin inverzeste si pietrele infloresc, tara in care muntii stancosi au fost cuceriti de autostrada si m-au lasat cu inima stransa si sufletul in gat. Mai este si tara limitatoarelor de viteza, din care nu am ratat niciunul, dar sa nu ma spuneti Luizei ca am zis asta.

Wadi Rum – este cel mai frumos desert, mai ales daca il vezi la asfintit, de un roz spectaculos, cu stanci si munti naucitori, cu umbre care prind viata. Pietrele isi etaleaza pe rand culorile, ca niste felii de tort cu multe straturi de crema. Nu o sa povestesc cum am ramas cu masina intepenita in nisip si nici cum am fosf salvate, dar nici cum ne-am jucat cu vantul si cu lumina soarelui. Doar atat iti zic: du-te sa-l vezi, ca nu degeaba aici s-au filmat cateva pelicule celebre. Este incredibil!

Aqaba si Marea Rosie – daca ar fi sa privesc retrospectiv, as zice ca nu merita atata atentie din partea noastra, respectiv 2 nopti, din care o zi cu plaja si cu lene. Vantul a batut atat de tare incat nu am putut face snorkeling in Marea Rosie, dar ii sunt recunoscatoare Aqabei pentru restaurante cu mancare delicioasa la preturi modice, pentru bazare si magazine,  pentru oamenii sai amabili, glumeti si calzi.

Petra – este povestea din “O mie si una de nopti”, este locul prin care zboara Aladin, este antichitatea la picioarele tale, este intoarcerea cu 2.600 de ani in urma. Este locul in care pietrele danseaza iar vizitatorii incremenesc de uimire. Este raiul fotografilor, intr-un joc ametitor de lumina si umbre, amestec de colori, ce te duc pana la betie. Petra este amestecul ideal de comoara naturala si ingieniozitate umana. Amandoua au contribuit perfect la a saptea minune a lumii moderne, pentru ca asta este Petra, o minune aivea!

De la Petra am pornit spre Marea Moarta, pe un drum recomandat de maps.me, mai scurt cu o ora decat cel de pe google maps. A fost absolut spectaculos, cu o varietate de stanci colorate, care au trecut prin toate nuantele: albe, galbui, roz, lila, rosii, vinetii, negre. Drumul era pustiu, serpentinele stranse si ametitoare, asfaltul impecabil, iar eu cu ochii bulbucati sa sorb tot cu privirea. Nu am avut timp de poze si nu as putea reda in cuvinte. Dar sigur poti sa iti imaginezi un deal galben, asezat pe un covor mov de pietre si un pom verde. Cum am traversat muntii, am patruns in mijlocul unui altfel de desert, cu nisip galben si dune blande, dar taioase. Acum inchide ochii si vei vedea gradinile de legume: rosii, mazare, fasole, cateva camile si niste capre. O sa zici ca sunt nebuna si ca m-a batut soarele in cap. De aceea zic ca Iordania este fascinanta si surprinzatoare.

Si sa nu razi de mine daca iti zic ca am mancat cea mai buna salata fattoush din lume, cu rosii dulci, ardei crocant si castraveti parfumati. Mancarea este tipic libaneza, cu hummus, tabouleh, fattoush, mutabal, kebab si kofta si nu as putea sa ma satur niciodata! Hummusul din Iordania mi-a dat universul peste cap. Atat de bun si de perfect, incat am jurat sa nu mai incerc sa il fac singura, ca il profanez.

Marea Moarta – este locul in care natura amuteste, de la saratura si amareala cu care ii sunt scaldate tarmurile. Chiar daca este in nordul tarii, apa a fost calda si am putut face baie. Senzatia este incredibila, perfecta pentru fricosii de apa ca mine. Are proprietati miraculoase si mi-am simtit pielea intr-un mare fel dupa aceea. Daca mai amintesc ca se afla la 430 m sub nivelul marii, cu propriul ecosistem unic in lume, ca nu mai are mult de trait, decat vreo 25 de ani, pentru ca se evapora mai repede decat raul Iordan o poate reimprospata, o sa intelegi cat este de pretioasa.

Aici este locul in care ma voi reintoarce, chiar daca viata este scurta si lumea este mare. Intr-o zi, cand voi fugi in lume si voi avea nevoie de un weekend de rasfat si lancezeala, aici ma vei gasi, dupa un zbor mai scurt decat un drum pana la Mamaia.

Iti multumesc anticipat pentru share!

Foto credit: Valentina Saygo

Calendarul alegerilor 2019 – 2020
26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare
24 noiembrie 2019 – Alegeri prezidentiale
7 iunie 2020 – Alegeri locale
29 noiembrie 2020 – Alegeri parlamentare
Mergi la vot!

 

 

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Cuba

Cuba a inceput sa se descopere dimineata devreme, o data cu stralucirea soarelui. Printre nori, se vedea mult verde inchis si pamant rosu. Ca o fata mare, infasurata intr-un val de ceata, asa am vazut-o cand am pasit pe pamantul cubanez, cu ochii impaienjeniti de lacrimi si cu Ibrahim Ferrer in casti. Cu o emotie de sfiala in pasi de dans timizi si cu sufletul la gura, m-am prezentat.

Nu stiu ce iti imaginezi despre aceasta tara, pentru ca parerile sunt impartite. Cei tineri, pana in 30 de ani, cu asteptari de resort, vor fi ingroziti de ceea ce gasesc. Cine vrea lux, sa stea acasa. Chiar daca este situata in Marea Caraibelor, Cuba este Romania de acum 30 de ani. Pentru mine este o intoarcere in timp, o intensitate a emotiilor si mila nesfarsita. Doar ca sunt cateva mari diferente. Prima diferenta este legata de atitudine: daca romanul este resemnat, cubanezul este plin de speranta si idealism vesnic. A doua diferenta este legata de starea de spirit, iar cubanezul castiga detasat cu bucuria de viata, fata de vaicareala si negativismul romanului.

Drumul de la aeroport pana la cazare a fost inmiresmat de arome proaspete de crud si flori sau poate asa a vrut mintea mea sa il perceapa. Apoi confruntarea cu realitatea cruda: masini si camioane vechi si foarte vechi, o autostrada bombardata cam cum e Bucuresti – Pitesti, cu dale de beton, cladiri scorojite si in paragina, totul ponosit pana la tencuiala.

Nu sunt sensibila la saracie, insa nu am cum sa nu empatizez cu poporul cubanez. Mila este cel mai specific cuvant, o mila diferita fata de cea pe care am avut-o in Africa sau Asia. Macar acolo nu au gustat un altfel de viata, asa le sunt colibele, insa Cuba a fost infloritoare acum 60 de ani, perla Caraibelor, cu cladiri impunatoare, de o arhitectura coplesitoare, care acum s-au transformat in stafii.

Oamenii sunt amestecati, in trei culori: albi, mixti si negri. Spaniolii au exterminat 90% din populatia bastinasa pana acum 100 de ani, asa ca au fost nevoiti sa aduca sclavi de pe unde au putut sau muncitori emigranti. De aici mixul cultural inedit si influentele in muzica si gastronomie.

Temperatura este perfecta in februarie: nici zapuseala, nici umezeala si nici canicula. Seara este suficienta o jacheta cu maneca, mai ales la plimbarea pe faleza.

Mancarea este simpla si gustoasa, fara sa fie o bucatarie specifica. Peste, fructe de mare, pui, porc si miel, cu deliciosul orez cubanez amestecat cu fasole neagra si cateva legume pentru salata. Cartofi nu exista, sunt inlocuiti cu banane pe gratar sau chipsuri din banane prajite. Tapioca prajita e o alta garnitura sau iuca fiarta. Fructele exotice sunt nelipsite si da, cel mai bun Mojito din lume, facut cum trebuie, cu rom Havana Club din belsug, dulceag si aromat, suficient cat sa ma faca sa dansez pe strada. Alternam cu Daiquiri si Pina Colada, apoi o luam de la capat. Sa-mi fie cu iertare, dar Cuba Libre nu e printre preferatele mele.

Masinile sunt ca niste bomboane fondante pe roti, de o frumusete incredibila. Traiesc pe viu imagini din povesti, incat imi vine sa ma ciupesc. Afisele vechi parca au prins viata ca in desenele animate! Sunt tezaur national si este incredibil cum au rezistat peste ani, cum inca se misca si functioneaza. Cele decapotabile, lucioase si stralucitoare, vopsite in roz bonbon, verde brotacel sau bleu mamaia, sunt folosite pentru tururile de oras si inchiriate cu ora (o ora = 35 cuci adica 35 euro) si fac parte din visul fiecarui turist. Torc, tremura si pufnesc, consuma o galeata de benzina fara mila si scot mult fum pe teava. Se vede ca sunt obosite de vreme si ca timpul de casare a trecut de mult, insa sunt pansate corespunzator si facute sa luceasca in poze. Cele acoperite sunt pe post de taxiuri. Stralucesc pe afara, dar arata rau inauntru, reconditionate cu ce-au avut, reparate si para-reparate, cu motoare de Lada sau ce-au nimerit. Nu sunt amenajate, dar sunt incapatoare, cu banchetele duble si daca ai noroc, proaspat tapitate. Mi-am dorit mereu sa merg in fata cu al doilea pasager, ca in filme si am inteles ca o masina americana este alta poveste in materie de confort.

Bulevardele largi de 3 benzi alterneaza cu stradutele inguste si amarate. Saracie lucie. Toate urla de ponosite ce sunt si de lipsa de bani. Insa cubanezii nu simt asta. Vad nivelul societatii din afara granitelor, insa parca si-au asumat toate neajunsurile. Mi se frange inima cand vad lipsurile de care au parte, cand vad magazinele goale si cand imi dau seama cat de dependenta am devenit de tot felul de nimicuri si tehnologie, de la servetele pana la internet de mare viteza. Mi-e rusine de mine si de valiza burdusita cu de toate si o iau ca pe o lectie de viata, sa invat sa ma multumesc cu putin.

Havana este o ruina, imediat cum treci de strada principala, ti se deschide o alta lume. Cruda si crunta. Cladiri candva superbe, azi sunt intr-un hal maxim de degradare, cu proptele la balcoane sau popi la arcade, atata vreme cat nu sunt prabusite, sunt locuite. Ferestrele nu au geam, doar zabrele sau obloane. Asta cu zabrelele nu o inteleg, dar se regasesc la orice casa sau afacere. Sunt la mare cautare si nu lipsesc, sunt chiar o forma de arta in fier forjat. Ma gandesc ca se trage de la crizele anterioare, cand lipsurile acute au dus la furturi si jafuri. Pentru havanezi, nu imi ramane decat sa ma rog, sa ii pazeasca Dumnezeu de un cutremur, pentru ca intreaga omenire ar fi mai saraca fara spiritul pur al acestor oameni.

Cubanezii isi desfasoara viata pe strada, cu usile larg deschise, de poti sa le vezi in casa. Strada e viata lor, cu bune si cu rele. Sunt oameni veseli si relaxati, cu zambetul pe buze si fetele brazdate de neajunsuri. Cu catel si purcel, joaca sah in parcuri si domino in fata bisericii, cu spectatorii de rigoare. Fiecare taraba pe roti sau carut agatat de bicicleta are o boxa. cu sau fara beculete si cu muzica la maxim. Musica cubana, havana y el ron. Acesta e rezumatul vietii cubaneze. Ii vad amarati si neputinciosi fata de destinul lor. Ma gandesc ca si noi am fi fost la fel daca nu l-am fi impuscat pe Ceausescu. Dar au o bucurie de viata cu care nu putem concura ca natie.

Daca nu ai trait in comunismul romanesc, nu ai cum sa intelegi Cuba si nu o sa iti placa. O sa gasesti ceea ce nu vrei sa vezi. O sa vezi doar saracie, ruine locuite si duhoarea gunoiului de pe strada, fara sa le dai vreo sansa acestor oameni. Nu o sa le intelegi efortul de a face din rahat bici si din nimic o atmosfera intreaga. Se straduiesc sa te faca sa te simti bine si tie sa nu iti lipseasca nimic. Turismul este singurul care mai tine in viata Cuba si ii da un pic de sange in vene, pentru ca altfel este in coma de mult. Reprezinta 40% din PIB, chiar daca statul confisca mare parte din venituri pentru a finanta armata. Este de salutat faptul ca nu mai este monopol peste tot si ca au lasat oamenii sa isi deschida “casas particulares” sau “paladares” – un fel de carciumi necontrolate de stat. Mai gasesti pe strada, in spatele ferestrelor cu gratii, cafea sau sandvisuri vandute direct din sufragerie, in moneda locala, la preturi derizorii, cu mult peste preturile practicate pentru turisti.

Am experimentat cozile din copilarie. De fapt, cozile mi-au dat acel sentiment ca timpul sta in loc si ca lumea nu mai este in goana ei nebuna cotidiana. Am stat la coada la schimbat bani, unde am intrat pe rand, cate o persoana si ne-au notat fiecare serie de bancnota data. Am stat la coada pentru cartelele de internet. Un cuc – o ora si nu mai mult de 3 cartele per pasaport. Evident ca fiecare serie de cartela a fost notata. Cu toate cartelele, internetul se gaseste doar in anumite zone: parc, posta sau cateva hoteluri centrale. In primele 4 zile nici nu mi-am batut capul sa ma conectez, chit ca ma mancau degetele. Iar daca era o zona de wi-fi, nu era o certitudine ca ma pot conecta sau ca vor functiona cartelele. Din cele 12 zile, o singura data am citit emailurile, dupa aceea nici nu a mai contat, am trecut de sevraj si m-am obisnuit. Am privit mai mult, am ascultat si am gustat atmosfera din fata mea, m-am desfatat si bucurat de fiecare poveste si fiecare imagine. Am scotocit in cotloanele creierului, fara sa mai dau search pe google, chit ca dura jumatate de ora sa imi amintesc un nume sau o denumire.

In Cuba sunt doua lumi, una spoita, scumpa si cu bunastare de fatada si alta amarata, saraca, carpita, care sta sa se prabuseasca. Serviciile publice sunt un dezastru, magazinele goale, pietele minuscule sau inlocuite de carucioare cu cateva fructe sau legume sbarcite. Alaturi de cazarea din Havana, este o frizerie, sau mai bine zis, centrul cultural al strazii Virtudes. Aici clar se da ora exacta si se afla toate bunele si relele. Muzica urla din boxele scoase pe trotuar si cele doua scaune de afara sunt mereu ocupate, comparativ cu scaunul frizerului. Individul este un artist si i-am vazut semnatura personala cale de 3 strazi stanga dreapta: un fel de palmier frezat, ras in parti. Este deschis si bucuros de oaspeti, striga dupa noi de cate ori ne vede si ne invita inauntru. Intr-o seara imi venea sa cobor din balcon si sa incing o hora locala, atat de intensa este atmosfera.

Nu ma pot hotari daca Havana este pro caini sau pro pisici, pentru ca dozajul de forta pare sa fie egal. Atat cainii cat si pisicile stapanesc strada. Cainii sunt blanzi, lipiciosi, sfiosi, pricajiti si jupuiti. Daca bagam unul in seama, ajungea sa se tina dupa noi cateva strazi bune. Au fost unii pe care nici nu i-am putut mangaia, pentru ca erau plini de bube si raie, de ti se rupea sufletul, insa erau dornici de afectiune si nu am scapat fara cateva limbi din dragoste, insa par sanatoasa. Cu pisicile nu am interactionat, dar dominau tomberoanele cu mult stil si gratie.

Ce face un pasionat de fotografie in Cuba? Poze la masini. Pe stanga, pe dreapta, din fata, din spate, stand, gonind, la apus, la rasarit, rosie, verde, albastra, roz. Le ia pe rand si se bucura de tot ce ii vine in bataia obiectivului. Ne asezam in mijlocul strazii, pana la limita admisibila a riscului, de multe ori in linie si apoi fugeam ca potarnichile. Soferii se bucurau de atentia acordata. O gloata de paparazzi, ingenuncheati pe asfalt, cu tunurile la ochi, pandind lumina perfecta. Recompensa soferului era claxonul, iar daca aprindea si farurile, atunci era fericire maxima, iar mana scoasa pe geam bonus!

Am parasit Havana spre Trinidad, cu mentiunea ca ne vom reintoarce pentru ultimele doua zile de vacanta. Am fost surprinsa ca, in cele patru ore de drum intins, cu pauzele de rigoare, nu am intalnit multe localitati, doar cateva sate. Terenurile pareau nelucrate, sau poate pentru ca era iarna, nu or fi fost prea multe culturi la ora aia, insa am vazut zone cu orez, fasole, trestie de zahar, livezi de banane si mango si vegetatie de un verde-negru. Pomi cu frunze uscate trecusera peste toamna.

Masa de pranz am luat-o in Cienfuegos, un oras aerisit, cu o marina frumoasa si populata de barci si iahturi, curat si select, cu vile cochete pe starda principala si un palat in stil maur de o frumusete rara. Faleza larga si aerisita ne-a dezvaluit un moment inedit. Un grup de baieti intre 5-10 ani aveau antrenament de box, la cotul falezei, cu sacul atarnat de un pom, spectatorii de rigoare si in lumina soarelui. Momentul a fost intens si ne bateam pe cadre si lumina, poate cu lentila nepregatita, ne-am descurcat cum am putut. Mesajele antrenorului erau ametitoare, in toata nestiinta mea spanioleza (asta inseamna sa nu ma uit la telenovele). Ii invata pe elevi sa nu se intimideze de ochii privitorilor, daca vor sa ajunga campioni si sa se concentreze pe miscari. Fetele lor micute erau serioase, incat nu m-ar mira ca din ei sa iasa un campion, macar la amatori.

Viata este spectaculoasa in tura foto. Nu stii niciodata ce urmeaza dupa colt sau ce apare in drum si atrage atentia cuiva. Stii cand pleci, nu stii cand ajungi si ce comori iti este dat sa surprinzi.

Asa s-a intamplat si la un popas in drum spre Trinidad, o casuta izolata si frumos colorata, ne-a atras atentia. Ne-am desertat rapid din masina, cu aparatele pregatite, iar doi copii au venit in fuga spre noi, in timp ce un batranel din poarta ne facea semne si ne invita in curte. Si acum imi dau lacrimile, pentru ca povestea a fost intensa, cu o emotie tacuta si coplesitoare. Ne-a invitat in curte, in casa, ne-a aratat vaca si vitelul, calul si carlanul, cateii si scroafa cu purcei de 3 zile, intr-un cadru de vis, cu lumina dulce, fix lumina e aur. La final, baietelul cel mic s-a urcat pe cal si ne-a pozat in tacere, precum statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. I-am rasplatit cu bomboane si bani, iar ei ne-au petrecut, calare, pana la masina. Nu o sa uit niciodata casuta roz din varf de deal, scaldata in lumina apusului, cateii si caldura cu care acei oameni ne-au primit in casa lor.

Am ajuns seara in Trinidad dupa lasarea noptii si ne-am cazat toti pe o strada, dar la case diferite, cate o camera sau doua. Case curate, primitoare, cu cate o curte interioara aerisita si bine ingrijita. Cum treci de usa din strada, dai de sufragerie din care nu lipseste altarul casei. Un sfant sau o madonna, unele sunt simple din lemn, altele adevarate papusi din portelan, impodobite cu rochite de matase dantelate si lantisoare de aur. Din sufragerie nu lipseste televizorul cu meciul de baseball si 3-4 balansoare de lemn. Cateodata aici se odihnesc scuterul si bicicleta. Obligatoriu cu usa larg deschisa si zabrele de fier forjat, ca niste colivii pentru ferestre. Nu ai nicio problema sa te plimbi pe strada si sa te uiti in fiecare casa.

Boxele la purtator sunt la mare cautare si in Trinidad, dar cred ca au iesit mai mult in evidenta, pentru ca orasul este mai linistit si mai aerisit. Gasesti boxe pe post de poseta, atarnate de umar, pe bicicleta sau pe bici-taxi, in pragul usii alaturi de un batranel, sunt nelipsite.

Trinidad este o minunatie de oras, cu case micute si frumos colorate, ca niste acadele, cu magazine de suveniruri instalate in sufragerie, cu restaurante si baruri cochete, amenajate in case vechi si decorate cu obiecte autentice. Foarte prietenos turismului si mai primitor din punctul acesta de vedere.

Diminetile in tura foto incep de la 6:00, cand inca afara e bezna, iar noi orbecaim, cu ochii carpiti de somn, dupa lumina si dupa oameni. Si masini. Dar spectacolul maxim in Trinidad sunt caii si calaritul. Pana cand a venit momentul si am luat fiecare cate un cal mititel in gestiune, l-am dus de capastru o bucata de drum, cat sa ne obisnuim noi cu el si el cu noi. Peisajul este de vis, cu vai verzi si drumuri caramizii. Pentru mine a fost prima data cand am calarit si am bifat pe lista de dorinte. M-am bucurat de moment si de experienta, dar am regretat ulterior, pentru ca dupa vreo doua ore si ceva, partile moi imi devenisera dureroase. Incununarea maxima a fost popasul la cascada, chiar daca era destul de mare seceta, ne-am balacit in apa limpede si peisajul superb. Apoi sus pe cal si de la capat.

In Trinidad am strabatut strazile cu lejeritate si parca i-am luat pulsul mai usor. Aici am vazut cozile la carne, inca de dimineata devreme si magazinele goale, coada la oua sau lectiile de dans.

Dupa Trinidad, am plecat spre Vinales, tara tutunului. Alta atmosfera, alta arhitectura, alta vibratie. Acelasi teren rosu precum praful de caramida, casa del tabaco si boii cu care se ara pamantul, culegatorii de tutun, mirosul de tabac, havanele rasucite si sirurile de tutun puse la uscat. Nu pot sa redau in cuvinte miresmele si aromele, asa ca o sa te las sa iti imaginezi o poveste de vis, parca venita dintr-un alt secol.

Tot aici am intalnit cel mai frumos peisaj de la rasarit, o vale cu stanci iesite ca din avatar, cu cate o casuta ivita printre vegetatia vaii, cu un spectacol de nori si ceata matinala, cum rar intalnesti vreodata.

Si din nou masini, pe un drum in panta. Ore intregi, la rasarit sau la apus, cu faruri sau fara faruri, acum avem o colectie intreaga. Fiecare masina era intampinata cu urale si chicote, la care soferii ne raspundeau cu acelasi entuziasm.

Ne-am reintors din nou in Havana si nu intelegeam de ce imi place atat de mult, fara sa mai tin cont de gunoi sau saracie. Ma bucuram de bucuria lor. Ma plimbam pe strazi cu rucsacul plin cu mici cadouri, pe care le imparteam intamplator pe strada. Ma incarcam din fericirea copiiilor surprinsi de o jucarie sau sclipirea din ochi a unei doamne la vederea unui ruj. Am adus cu mine creioane colorate, carioci, caiete, carti de colorat, unicorni, cuburi rubby, yoyo, sapunuri, oja, rujuri, medicamente. Le-am facut poze cu Instaxul. Am cantat si dansat impreuna cu ei. Mi-a vibrat sufletul si mi-a batut inima la unison. Am fost un grup de 12 nebuni, uniti de aceleasi curiozitati si pasiuni.

Fiecare poza are povestea ei, fiecare om are povestea lui. As putea scrie de zece ori mai mult decat am scris deja, dar mai bine te sfatuiesc sa te duci sa vezi cu ochii tai. E mare lucru sa ai propria parere si imagine, pentru ca eu ma exaltez poate prea repede si prea intens. M-am indragostit iremediabil de Cuba si de oamenii de acolo.

Au fost multe povesti si intamplari, de unele nu am amintit, dar le voi pastra in suflet poate doar pentru mine si doar pentru noi, cei care le-am trait. Ii voi multumi vesnic lui Dan Mirica pentru toate amintirile pe care ni le-a oferit, pentru ca a stiut sa ne calauzeasca intr-o vacanta de neuitat. Am ras, am povestit, am impartasit, am destainuit, ne-am bucurat si ne-am emotionat. Eu m-am renascut un alt om, mai bun, mai tolerant si mai empatic cu lumea din jurul meu. Fiecare vacanta schimba ceva in mine si este o lectie de viata. Si asta este cea mai mare bogatie pe care o am, pentru ca nu iau nimic cu mine, doar amintirile si povestile raman in urma mea.

Distribuie Aceasta Postare

Povestea omului cu mingea rosie

Povestea incepe asa: pe drumul de intoarcere din Serengeti spre Ngorongoro, vede un sat de masai, unde niste copii se jucau fotbal. Roaga soferul sa opreasca masina si se duce la bagaje, de unde scoate o minge rosie si o pompa. O umfla si fuge spre ei.

Ma uitam crucis si nu stiu nici acum de unde le-a scos, unde le-a tinut tot timpul. Ma gandeam ca vrea doar sa intre in contact cu ei, cu toate ca urma sa vizitam un sat de masai care ne astepta, care clar nu era acela. Sa ne intelegem, masaii nu sunt prietenosi fata de muzungu (albi) si am trecut prin niste momente tensionate la alte tentative ale lui Mirica de a se imprieteni cu ei. Si cand zic tensionate, imagineaza-ti ca soferul a zis doar sa ne urcam repede in masina si sa plecam.

Totul s-a derulat rapid, am fugit dupa el din masina, chiar daca am cazut cu fundul in maracini, nu aveam cum sa ratez momentul.

A fost magic! Le-a dat mingea si a inceput sa joace cateva pase cu ei. Bucuria de pe fetele copiiilor e greu de descris in cuvinte. Au inceput sa apara mai multi, sa ne invite in satul lor.

Ai vreo idee ce ne-au cerut acesti copii, de fiecare data cand opream in dreptul lor? Creioane. Nu bani, nu dulciuri. Creioane. Iar eu regret si acum ca imi lasasem geanta cu rechizite in Arusha si o pastram pentru Zanzibar. Daca te pregatesti pentru o vizita in safari, ia o punga de pixuri si creioane, pentru ca e cea mai buna moneda de imprietenire.  Sau o minge.

Nu am stat mult, poate pret de zece minute. I-am lasat pe acei copii bulversati, probabil cu o poveste pe care o vor spune de multe ori in jurul focului. Un gest simplu si un om magic, care s-a jucat cu ei.

Omul cu mingea rosie este Dan Mirica. Asa este el. Plin de surprize si cu o bucurie interioara pe care rar o mai intalnesti. Imprastie cu praf de zane peste tot unde merge. Ma fascineaza de cate ori am nororcul sa fiu in preajma lui. Ii voi fi vesnic recunoscatoare, pentru ca el mi-a schimbat viata si m-a invatat sa vad lumea in cadre, cu lumini si umbre. Iar lumea mea acum este mult mai frumoasa si mai colorata.

Iti multumesc, Dan Mirica!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Zanzibar – Hakuna Matata!

Azuriul de Zanzibar nu a fost inventat inca, iar daca te roade curiozitatea sa stii cum arata, esti la un bilet de avion distanta, pentru ca eu sunt neputincioasa in a-l descrie!

Dupa o saptamana in Tanzania, mi-am luat la revedere de la muntele Kilimanjaro de la distanta si deja acesta este unul dintre primele regrete, ca nu l-am salutat mai de aproape, dar la momentul acesta stiu sigur ca ma voi intoarce.

A trecut o luna si deja plang de cate ori procesez miile de poze sau ma uit la documentare despre animalele din Africa. De la lacrimat discret, azi am plans in hohote de dor de girafe (nu am niciuna la apus), iar Oku ca sa ma linisteasca, a decretat ca anul viitor mergem impreuna. Cred ca pana trece anul, o sa imi scoata cateva programe din grila, ca prea plang cu foc si nu stiu cat mai rezista.

Despre Zanzibar pot spune doar ca este un loc mirific, unde timpul a stat in loc si unde contrastul intre natura paradisiaca si saracia localnicilor te izbesc de nu te vezi. Dar tocmai acesta este farmecul, cele mai frumoase plaje, cu cel mai fin nisip alb, cu cele mai incredibile insule, parca rupte din Avatar, cu cele mai sarace case si cu cele mai multe gunoaie.

Turistul de resort de lux stramba din nas, dar il sfatuiesc sa ramana in resortul lui sau si mai bine, sa stea acasa sa se uite la poze si documentare turistice. Nu ai cum sa te duci intr-un loc sa nu ii gusti mancarea autentica, sa nu simti cum pulseaza viata si cum traiesc localnicii, sa nu te imprietenesti cu ei, sa faci cadouri copiiilor si sa te gandesti ca tu le-ai invadat spatiul si nu ei pe al tau. Oamenii aceia au o alta dimensiune a vietii si a timpului, au o bucurie de a trai si a respecta ceea ce natura le ofera, iar lentoarea vremilor au un alt ritm: pole-pole!

Este atat de multa frumusete, incat nu te mai saturi sa o privesti la tot pasul. Au fost multe momente in care am renuntat la aparatul foto si toate obiectivele pe care le-am carat cu mine, mi-am umplut retina si am contemplat in tacere.

Dupa o saptamana fara apa, internet si electricitate, cu rufele murdare si pline de praf, cand am ajuns la cazarea din Zanzibar, am uitat de toate restristiile anterioare si m-am bucurat de paradisul din jur. Queen of Sheeba este locul in care Laici si Malina ne-au primit cu grija si in care m-am simtit ca acasa.

Dus, crème, sampon, parfum, rochite albe si multe coctailuri. Sa inceapa relaxarea.

Tin minte ca l-am rugat pe Patrick, baiatul de la bar, sa inventam impreuna un mojito cu fructul pasiunii cules direct din copac.

De unde relaxare? Pentru ca programul a fost intens de dimineata pana seara si tanjesc si acum dupa hamacul in care nu am reusit sa zac nici macar un sfert de ora. Chiar daca in ziua libera avuta la dispozitie puteam sa stau la plaja, am preferat sa imi ocup timpul cu orice altceva. Singurul rasfat: un masaj in mijlocul gradinii, pe plaja, in zgomotul valurilor si adierea vantului, in cantecul suierat al frunzelor de palmier, moment in care am constientizat darul divin de care ma bucuram cu nesat!

Spice tour

Daca ar fi fost un concurs cu cine ghiceste mai multe mirodenii, l-as fi castigat pe loc.

A fost interesant sa vad condimentele asa cum cresc ele, sa le gust crude sau proaspete si sa le pretuiesc potentialul mai mult, de acum incolo. De cate ori ma gandesc la condimente si arta culinara, ma fascineaza sa fac legatura cu istoria locurilor. Cine a pus scortisoara in carnea tocata sau nucsoara in béchamel?

Pe langa condimente, Zanzibar e paradisul fructelor. Sa gusti din orice minune dumnezeiasca, sa ii simti gustul si parfumul authentic, sa iti dai seama ca ce ai vazut in supermarket nu are legatura cu realitatea, sunt lucururi care iti stabilesc alte repere si te marcheaza pe viata. Asa ramai, cu gandul “Acolo” si oricat incerci sa restabilesti gusturile si aromele, e o incercare timida de a te intoarce in timp si spatiu. Imi va fi greu sa refac gustul de mango, ananas sau papaya stropita cu lime, dar de fiecare data ma voi gandi la platoul de fructe de la micul dejun, iar acela va fi reperul meu.

Dupa ce am dat o tura de padurice, a urmat momentul cu nucile de cocos, culese din copac. Este incantator sa vezi cum un localnic se catara intr-un palmier cu mainile goale, pana sus, de iti sucesti gatul si te crezi la Cirque du Soleil. Mi-e greu sa descriu gustul nucii de cocos proaspata, cea tare sau cea moale, dar stiu ca zilele acelea am rontait ca niciodata. Imi aruncam in traista cate una-doua bucati, iar dimineata devreme, cu noaptea in cap, erau perfecte pana la micul dejun, sa nu beau cafeaua pe stomacul gol, chiar daca le scuturam de nisip sau furnici.

Turul a continuat cu pranzul in mijlocul padurii, in timp ce eram impodobiti cu coroane din frunze si bratari florale. Am mancat diverse bunatati, de la banane prajite, peste, curry si piri-piri, un ardei iute minuscul si ucigator. Cred ca este primul moment in care faceam cunostita cu bucataria locala, intr-un mod autentic. Este simpla, proaspata, cu usoare influente indiene, cu multe legume si fructe, cu sosuri si mirodenii.

Regalul maxim a fost degustarea de fructe. Cred ca am degustat peste 10 fructe, pe unele le mai intalnisem in Asia, iar altele pentru prima data. Le-am uitat pe toate cum se numesc, insa ghidul nostru ne-a pregatit pentru momentul de maxima intensitate, respectiv degustarea de durian. Incercasem durianul cu niste ani in urma in Thailanda, dar abandonasem pe parcurs, in drum spre nas. Mi-am dat seama ca pot sa traiesc si fara aceasta legatura dintre mine si fructul regilor. Durianul este un fruct pe care ori il iubesti, ori il urasti. Miroase execrabil, un amestec de hoit, picioare nespalate si gaz, chiar si in aer liber si fara sa fie taiat, pur si simplu duhneste. Dar, daca reusesti sa respiri pe gura in timp ce il gusti, descoperi o pulpa moale si cremoasa, similara cu cea mai fina crema de vanilie. Am incercat, nu mi-a iesit si am pus punct experientei. A treia oara nu voi mai incerca.

Tur de Stone Town

Abia dupa ce am ajuns acasa, am aflat ca Orasul de Piatra este pe lista UNESCO, pentru ca nu sunt un calator organizat si nu citesc despre locurile pe care urmeaza sa le vizitez, le las pe ele sa spuna ce au de spus, sa ma surprinda si sa le descopar pas cu pas. Emotiile la fata locului sunt mai importante pentru mine decat impresiile fondate sau nefondate ale altui turist. Despre Stone Town stiam doar ca a fost locul nasterii lui Freddie Mercury (pe numele lui original Farouk Bulsara), iar la fata locului si cu grija pretioasa a lui Almas, ghidului nostru, am putut intelege de ce o tara musulmana nu se mandreste cu acest lucru si nu au facut din casa lui un loc de pelerinaj.

Stone Town l-am descoperit ca pe un oras fascinant, iar marele meu regret este ca nu am avut suficient timp la dispozitie sa ma ratacesc prin el. Arhitectura este incredibila, cu multe accente coloniale, indiene, europene si maure. Arata exact ca imaginea perfecta din visele mele a orasului Casablanca, cel din film, pentru ca cel adevarat din Maroc nu are nicio legatura cu imaginatia.

Sau pot spune despre Stone Town ca este un Babilon mai modern, nu atat de autentic precum Marakesh. Gasesti aici un amestec perfect de stiluri, culturi, culori si mirosuri. Mirosul marii si al algelor, amestecat cu mirosul din piata de peste si al fructelor. Poate ca daca as fi nimerit in alta perioada si nu in peroada Ramadamului, as fi intalnit mirosul de scortisoara inlcusiv in timpul zilei si nu doar seara.

Apusurile din port, mancarea delicioasa, forfota pietii, vanzatorii de fructe, tablourile colorate, magazinele de bijuterii si tanzanite, balcoanele superbe, barcile de lemn, copiii galagiosi si jucausi, colectia incredibila de usi, carora ar trebui sa le faca cineva un muzeu, dar de fapt intregul oras este un muzeu in aer liber.

Cand ma plimbam pe strazi, imi tot puneam intrebarea daca as vrea sa locuiesc aici. Inca nu am gasit raspunsul, dar stiu clar ca ma voi intoarce si ma voi pierde prin el, voi face un album de fotografii numai cu usi si balcoane, imi voi face curaj si voi intra in piata de peste, voi intra in fiecare magazin cu tablouri si voi admira apusul in port, pana voi ramane fara ganduri.

Prison Island

Din Stone Town am luat barca pana la Prison Island si nu stiam la ce sa ma astept.

Norocul si desfatarea maxima a fost Almas, ghidul care ne-a purtat curiozitatea si ne-a transpus in lumea care urma sa fie un pic mai mult inteleasa. Almas m-a impresionat profund, cu bagajul lui de cunostinte si engleza britanica desavarsita, incat eram sigura ca a studiat in Anglia. Nu mica ne-a fost mirarea cand am aflat ca accentul lui fusese insusit de unul singur, cu ajutorul unui ghid de conversatie.

Zanzibar are o istorie intunecata, este o insula partial independenta de Tanzania, pe care le uneste doar steagul si armata, cu guvern si presedinte separat de continent. Predominant musulmana, are vagi urme de crestinism ramas de la portughezi si britanici, insa califatul omanez si-a pus amprenta profund peste 98% din populatie.

Mirodeniile, fildesul si comertul cu sclavi, precum si pozitia strategica pe care o detine, au facut ca Zanzibarul sa fie tinta tuturor celor care au incercat sa domine acest taram scaldat de apele Oceanului Indian.

Prison Island este momentan un sanctuar pentru broaste testoase uriase, unele de peste 100 de ani, care incearca sa imblanzeasca energia plina de suferinta a acestui loc sumbru.

Almas ne povestise ca locul fusese folosit ca inchisoare pentru sclavi, loc de sfarsit pentru leprosi si apoi carantina pentru noii sositi. Am preferat sa stau in curtea exterioara la umbra unui frangipani, insa colegii de grup m-au momit cu bere rece si am cedat. Simteam tristetea locului fix in plex si am vrut sa evit vizita inchisorii, fara sa regret. Patosul cu care ghidul ne-a transpus in vremurile de atunci, m-au facut sa le simt durerea si nu am putut sa imi retin lacrimile. Chiar si acum imi rasuna cuvintele lui despre sclavagism si despre faptul ca nu doar albii sunt vinovati in totalitate de acea perioada, ca oamenii erau vanduti de ai lor, fie ca erau sefi de tribi sau persoane apropriate. Cu atat mai mult cu cat comertul cu sclavi a continuat clandestin, chiar si dupa ce sclavia a fost abolita. Eram tacuti toti si fara setea de a pune intrebari, ca pana atunci. Cand m-am dus la toaleta si am vazut inelele mari de fier de care erau legate lanturile, chiar am izbucnit in plans, de parca le auzeam disperarea si lipsa de speranta.  Nu am stiut despre mine ca pot fi atat de senzitiva si receptiva la energiile locurilor, insa am constientizat ca probabil vor trebui sa treaca multe generatii care sa uite si sa ierte acele timpuri, sa le spele culoarea pielii si sa nu mai vedem in privirile lor scanteile de durere mocnita. Poate ca pentru mine vizita insulei a fost ca un moment de remuscare si toleranta si singurul lucru pe care il puteam face era sa imi cer iertare in numele tuturor muzungu care le-au adus atata suferinta. Si poate la un moment dat, cuvantul muzungu (albi) va fi spus intr-un sens fratesc si fara alte conotatii.

Plaja Kae

Unul din apusurile din Zanzibar l-am intampinat pe plaja Kae, un loc incredibil. Inchide ochii, scade 30 de ani din Vama Veche, inlocuieste nisipul cu unul alb si schimba rasaritul cu apusul. Asta este plaja Kae, asa cum ti-ai dori tu sa fie Vama Veche din mintea ta, nu cea de acum. Lume relaxata, un beach bar, fericire si profundul omagiu adus soarelui la final de zi. Am stat prea putin, ca sa ne bucuram de ea asa cum ar fi meritat, insa dupa lasarea intunericului, ne-am urcat in barci, ca sa scurtam drumul cu microbuzul. Experienta a fost memorabila din cauza frigului si a apei, care ne-a stropit pana la piele, insa am cantat tot ce ne-a trecut prin minte si cat ne-au tinut plamanii, ca sa ne incalzim.

Jozani forest

In Zanzibar mai toate drumurile dureaza cam o ora, insa nu ma saturam sa privesc pe fereastra microbuzului. Casele micute cu maxim doua camere si aproape fara ferestre, erau izbitor de asemanatoare cu cele din Maldive, din roca de recif gri si trista, dar care tineau piept caldurii. Copiii in uniforme in drum spre scoala erau un spectacol in sine si le faceam cu mana, iar ei imi raspundeau cu veselie si deschidere.

Ajungand la destinatie in slapi, rangerul care urma sa ne insoteasca ma cearta ca nu am incaltari de snorkeling si iata cum ma pricopsesc cu o pereche de cizme de cauciuc marimea 42, singura mea grija ulterioara fiind sa nu le pierd prin noroiul si desisul mocirlei, dar m-am descurcat onorabil.

Jozani forest este un loc ireal, o jungla plina de animalute mari si mici, insa cele mai pretioase sunt maimutele Red Colobus de Zanzibar, niste minunatii zburlite incredibile, pentru care cel mai mare dusman este fiinta umana.

Dupa maimute, veverite, miriapozi, libelule si o broscuta cat gamalia unui ac, a urmat padurea de mahoni, un alt loc umed si inedit. Daca inchid ochii, pot simti chiar si acum aerul incredibil si fosnetul padurii, lumina filtrata si tipetele stridente ale maimutelor.

Insa aventura nu s-a oprit aici si insula mai avea o multime de secrete pentru noi. Desisul de mangrove, unic in lume pentru ca se regasesc aici trei tipuri diferite din aceasta specie: albe, rosii si negre, aceste minunatii de plante care se hranesc cu apa sarata. Mai greu cu pozele, ca deh, mai greu cu lumina, insa acest ecosistem si grija fata de natura, mi-au confirmat inca o data respectul pentru acesti oameni, care si-au rupt din pamanturile lor si ni le-au pus la dispozitie noua, turistii profani ai acestei planete, de multe ori doar cu pretentii si lipsiti de toleranta.

Si pentru ca trebuia sa prindem apusul intr-un loc de poveste, Mirica a avut grija sa ne duca pe plaja Nungwi. Cum sa descriu acest loc fara sa par aroganta sau exaltata? O plaja lata, plina de barci cu panze, cu mestesugari care robotesc la umbra palmierilor, cu copii jucausi si veseli, cu femei la pescuit, cu tineri care se antreneaza la fotbal sau alearga nestingheriti, cu ciori, multe ciori in loc de pescarusi, cu un far uitat de timp, cu multe culori ale esarfelor sau hijaburilor femeilor, acesta este Nungwi.

Blue Safari

Cea mai intensa aventura avuta a fost Blue Safari. In sensul ca am plecat de la hotel la 5 dimineata, in bezna totala si ne-am intors tot in bezna.

Debutul a fost inotul cu delfinii, la care am zis pas. Poate ca m-am speriat de vremea innorata si barcutele mici precum cojile de nuca, ce urmau sa ne duca intr-un loc nedefinit. Apa parea prea rece si vantul prea taios, iar eu nu avusesem suficienta inspiratie sa imi iau vreo haina groasa, dar oricum nu conta, ca oricum m-as fi intors uda. Da-mi doamne mintea de pe urma, insa pot spune ca am incercat sa imi ocup ora de asteptare cu poze la cel ce fusese cel mai mare si batran baobab de pe insula, rapus de sezonul ploios care tocmai se terminase. Colegii s-au intors uzi fleasca, dar bucurosi ca vazusera delfinii, iar cativa curajosi chiar s-au aruncat in apa sa inoate impreuna. Dupa asta, a urmat o alta barca, mai mare ce e drept, dar de lemn si cu panze. Aveam o singura grija, sa tin aparatul foto cat mai sus sa nu se ude, atat la urcare, cat si la coborare, pentru ca aici nu exista pontoane. Te urci in barca cu apa pana la fund, te dai jos din barca la fel. Iar grija continua in timp ce navighezi este tot aparatul, pentru ca vantul imprastie stropi de apa in toate directiile.

Insa tot efortul asta a fost uitat dupa ce am ajuns la destinatii, pentru ca au fost mai multe destinatii.

O insula minuscula rupta din rai, unde am incremenit de atata frumusete. Grote, mangrove, plaje, stanci, vegetatie, nisip alb si soare. Zburdam ca descreieratii si nu stiam ce sa facem mai repede: sa exploram, sa inotam, sa stam la soare, sa facem poze sau sa mancam fructele de la micul dejun. Timpul a fost necrutator si iar fundul in apa si sus in barca.

A urmat Laguna Albastra de Africa, care iti taie respiratia. Nu am ajuns in cea din Thailanda, insa cea de aici e chiar mai frumoasa decat cea din film. Sederea nu a fost lunga, pentru ca fluxul ne-ar fi lasat sechestrati intre stanci, asa ca a urmat o alta insula, drept popas pentru pranz. De data asta era mai mare, insa nelocuita si doar ca popas pentru turisti infometati. Sa ne intelegem, o insula in mjlocul apei, cu niste locuri rudimentare de popas, cu banci lungi de lemn, insa ne-au fost servite niste platouri imense cu fructe de mare si peste, sosuri si orez. In timp ce infulecam mai abitir, a mai sosit un platou care si acum ma face sa ma frec la ochi: cei mai deliciosi homari la gratar mancati vreodata. Sa recapitulam. In mijlocul unei insule pustii, am mancat mai bine decat in alte locuri cu multe fite si pretentii.

Dupa leneveala si o bere, iar cu apa pana la fund si tusti in barca. Inca o destinatie: sandbank, o micro-insula de nisip, care apare si dispare dupa cum dicteaza mareea. Experimentasem senzatia in Maldive, este absolut incredibila, insa aceasta nu era plina cu turisti, ci cu niste pescarusi mici si galagiosi. Sa imi fie cu iertare, dar i-am alergat, pana cand sandbankul a ramas doar al nostru, intr-o bucurie copilareasca, greu de descris in cuvinte. A urmat drumul deja traditional pana la barca, cu fundul in apa si traista sus, insa la intoarcere vantul ne-a fost prielnic si am mers cu panzele deschise. Acum intelegeam in sfarsit adevarata valoare a acestor barci de lemn si cum cu ele au fost cucerite teritorii intregi.

Calea lactee din Zanzibar

Poate cel mai frumos lucru de facut in Zanzibar este sa privesti cerul noaptea, inainte sa rasara luna. Calea Lactee arata ca niciunde in lume, de te ia ameteala pana te lasa fara cuvinte.

Soarele apune intre 18 si 18:30, iar intunericul cade repede, ca deh, suntem aproape de Ecuator. In una din zile, pe cand ne intorceam din excursie, Mirica l-a rugat pe sofer sa opreasca intre sate si atunci am vazut prima data Milky Way.

Si cum nu stiam cum sa descriu in cuvinte, asa ca pentru prima data am facut fotografie astrala. Sa va spun ce emotie aveam si cat de nerabdatoare eram, nu mai are rost. Dar trei temerari, ne-am aventurat noaptea pe plaja, cu trepiedele in spinare, infruntand mareea si bezna, ne-am dus mult in stanga hotelului, pana la o plaja pustie si fara sursa de lumina., dupa cum ne indrumase Laici. As fi ramas acolo, iar daca m-as fi ridicat pe varfuri, cred ca as fi atins stelele. Cativa licurici ne-au aratat toata splendoarea acelei nopti, pe care nu o voi uita niciodata. II voi ramane vesnic indatorata lui Sorin, ca a avut rabdare si grija sa ma invete, mi-a setat aparatul si mi-a spus ce sa fac, in timp ce eu si Elena topaiam ca doua exaltate, de zguduiam trepiedele pe plaja. La intoarcere refluxul isi facea treaba si m-am intors in camera cu scoici si melci adunate la lumina lunii. Sa ne intelegem, intr-o tura foto e un lux sa umblii noaptea pe plaja, mai ales ca a doua zi te trezesti la 5 si o iei de la capat, insa cui ii mai pasa de somn cu o asa comoara in aparat!

Plecarea a fost grea si dureroasa, cu lacrimi in ochi. E greu sa iti iei la revedere de la acele locuri si de la acei oameni. Iti vine sa juri ca te reintorci saptamana viitoare. De la oamenii care ne-au cazat cu ospitalitate si ne-au indeplinit toate dorintele, de la masaii care ne pazeau peste noapte si de la dansul lor, oferit ca surpriza intr-o seara, de la cele mai gustoase bucate pe care le-am gasit la Queen of Sheeba, de la sezlongurile pe care ne-am tolanit sub frunzele de palmier, de la ridichiile lui Laici sau Mimosa Pudica, pe care o asteptam sa creasca, de la florile din gradina sau coctailurile delicioase. Cum sa pleci cu usurinta?

Zanzibar mi-a leganat sufletul cu barcile lui de lemn si panze, l-a dezmierdat cu cele mai incredibile fructe, l-a alintat cu cele mai gustoase fructe de mare, mi-a purtat pasii pe cele mai stralucitoare plaje albe si mi-a mangaiat talpile cu cel mai fin nisip, mi-a innobilat privirea cu cea mai frumoasa lumina, mi-a imbogatit curcubeul cu cel mai frumos azuriu al apelor, mi-a oferit cele mai frumoase zambete de copii si mi-au ramas cele mai frumoase amintiri.

Hakuna Matata!

Distribuie Aceasta Postare

Instax-ul si copiii din Zanzibar

Interactiunea cu copiii din Africa a fost cea mai asteptata experienta din aceasta vacanta.

Am plecat pregatita cu un Instax Fuji si cateva cutii pentru poze pe hartie. Instaxul este acel aparat foto care printeaza pozele pe loc, ca un vechi polaroid din vremurile copilariei noastre. L-am primit cadou de ziua mea, dar il tineam cu sfintenie, fara sa stiu sa il folosesc, inspirata de proiectul lui @hobograph de pe Instagram cu @pictureforapicture. Mi se pareau fascinante pozele lui, cu copii si adulti, cu printul in mana, proiect cu care am rezonat de cand l-am descoperit.

Pe langa Instax, am carat dupa mine cadouri pentru copii: carti de colorat, caiete, carnetele, pixuri, creioane de colorat, creioane cerate, plastilina si doua ghiozdanele.

Asteptam cu nerabdare momentul, doar ca activitatile tumultoase de pe Zanzibar ne-au tinut ocupati pana in ziua plecarii.

Putin dupa pranz, am plecat in sat in cautare de copii, sat care era toropit in amorteala amiezii.

Doar ca universul avea alte planuri cu noi si ne-a scos-o in cale pe Fatma, o fetita pe care nu o voi uita niciodata si nici ea pe noi, pe o prispa care a devenit atelierul nostru foto temporar.

Fatma avea un chip luminos si un hijab roz, ne-a zambit si am inceput sa vorbim cu ea, atat cat ii permitea engleza si mie emotiile. I-am oferit un ghizdan plin cu rechizite si i-am vazut zambetul pe fata, zambet care de altfel a fost destul de rar pe chipurile copiiilor africani. Atunci i-am facut o poza cu Instaxul, pe care i-am dat-o cadou, iar timpul in care hartia alba se transforma in poza, ne-a lasat sa ii descoperim uimirea si bucuria de pe fata Fatmei.

Ea a disparut cu cadourile primite si evident ca a anuntat toti copiii din sat, care ne-au inconjurat in scurt timp, fara sa ne lase ragaz sa ne dumirim sau sa ne organizam in impartirea cadourilor. Asa ca manutele intinse au primit cate un cadou de la Dan, care cu greu tinea piept invalmaselii, Sorin impartea haotic bomboane, iar eu aveam treaba, pe rand cu Instaxul si cu aparatul foto, in timp ce Elena incerca sa ne organizeze pe toti, fara succes. Imi amintesc cu drag cand baietii le explicau copiiilor care e faza cu plastilina si cum sa se joace cu ea, fara sa o manance.

La un moment dat a aparut din nou Fatma, cu ghiozdanul strans la piept si a intrat pe usa casei unde stateam. Mama ei a deschis cu un zambet larg si incantata de cadourile primite de fiica ei, le-a pus bine in casa si s-a reintors printre noi si ceilalti copii. La un moment dat, Sorin a cautat-o prin multime cu o mana plina de bomboane, ea le-a primit si le-a oferit unei fete mai mari, care statea cuminte pe prispa, fara sa intinda mana si care nu primise nimic. Acesta este motivul pentru care am marturisit ca Fatma mi-a intrat in suflet si acolo imi va ramane.

Nu am imortalizat momentul in prea multe poze, pentru ca nu am avut timp, dar intensitatea trairilor acelui moment unic nu ne va lasa sa il uitam.

Coplesitor a fost faptul ca, pentru prima data in Africa, copiii au stat la poze si chiar au tras de mine sa le fac poze cu Instaxul, lucru care nu ni se mai intamplase pana atunci. De obicei se tranteau la pamant, se ascundeau sau fetitele isi trageau hijabul pe fata. Au fost veseli si deschisi fata de noi, au fost prietenosi, chiar daca pana atunci le simteam sfiala si reticenta fata de turisti.

Cand am terminat cadourile, bomboanele si hartia din Instax, am plecat fericiti si plini de emotie. Eram atat de fericita, incat cu greu pot descrie in cuvinte. Si-au luat la revedere de la noi, ne-au oferit cele mai frumoase si mai sincere zambete, le-am urat succes la scoala si sa invete mult.

Topaiam intr-un picior si le multumeam celor 3 prieteni care m-au insotit, pentru ca nu este usor sa gestionezi un astfel de moment, cand copiii se calca in picioare si tabara efectiv pe tine!

Cand se spune ca esti fericit atunci cand daruiesti si nu atunci cand primesti, va rog sa ma credeti ca este adevarat, am experimentat pe pielea mea!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Safari – Serengeti si Ngorongoro

A trebuit sa treaca niste zile de la intoarcerea acasa dupa aceasta vacanta, sa mi se aseze gandurile si impresiile, pentru ca emotiile au fost intense si am trait in doua saptamani o aventura memorabila, cat pentru o viata intreaga.

Am avut doua vacante in una, o saptamana in Tanzania si o alta in Zanzibar. Doisprezece nebuni frumosi, pasionati de aventura si fotografie, cu asteptarile mute si teama de necunoscut, cu frici de boli, tantari, dileme si mii de intrebari. Toate fricile ne-au disparut dupa doua zile si ne-a legat minunea celor ce a urmat. Caram cu noi povara echipamentelor si a dorintei nebune de a ne umple cardurile cu amintiri si cu povesti. Ne-am descoperit timid unul pe celalalt, ne-am tatonat dorintele si ne-am setat energiile. Gustam pentru a doua oara din magia unei ture foto, unde la prima m-am prezentat doar cu un telefon mobil, dar in cateva luni m-a cuprins pasiunea de fiorul si emotiile acestei dependente.

Am plecat cu sufletul la gura sa descopar Africa profunda, chit ca interactionasem timid cu ea in Maroc si Egipt si ca sufletul meu rezonase pana acum cu Asia, mai ales ca cele doua continente aveau drept numitor comun: Oceanul Indian.

Am aterizat la Kilimanjaro, care in semetia lui se lasa privit cu coada ochilor si am ramas cu un regret ca nu l-am privit intens, sa ii respir adanc energia pe care o emana. Dar vorba aceea, sa las pe unde merg lucruri de facut, ca poate ma trage destinul din nou, chiar daca lumea e mare si viata scurta.

Africa in mintea mea avea doar doua culori: rosu si galben, dar dupa sezonul ploios am descoperit Africa verde si nu se compara nimic cu ceea ce imi imaginasem ca voi vedea.

Din cand in cand zaream pomi infloriti, cu ciorchine generoase galbene si stacojii. Pe masura ce ne indepartam de Arusha, in goana calului, lucrurile s-au schimbat. Peisajul pastra urmele adanci ale ploii, cu suvoiae sapate in tarana rosie, vegetatia s-a rarit, fiind dominata de arbustii teposi de acacia.

Am intrat pe teritoriul masailor si am inceput sa vedem vaci si capre in jurul baltilor ramase dupa ploaie, flancate de barbatii aceia falnici, acoperiti de straiele lor colorate si sprijiniti in ciomagul de care nu se despart niciodata. Semetia lor fascineaza definitiv si iremediabil turistul occidental.

Revin obsesiv la ideea de verde de Africa, pe care l-am privit cu nesat, fara sa ma satur. Mai ales cu cat ne apropiam de Ngorngoro, pe care l-am descoperit in treacat, dar aveam sa il revad dupa 3 zile in profunzime. Mai mult de atat, nu credeam ca voi descoperi in Africa culturi intregi de orez, care ma purtau cu gandul din nou la Bali-ul drag sufletului meu. Iar o alta paralela pe care am regasit-o in casele mici africane cu maxim 2 camarute si cu ferestre mici sau deloc, care semanau izbitor de mult cu cele din Maldive, mai ales ca cele din Zanzibar erau din aceeasi roca de recif, in care puteam deslusi cu usurinta fosilele calcaroase de crustacee si corali.

Ma uitam pe geamul jeepului si zambeam la fiecare cadru care imi defila prin fata ochilor, fara sa mai fac poze, pentru ca nu mai avea rost. Ma bucuram si ma incarcam, cu sufletul la gura pentru ce va urma, pentru ca acesta era abia inceputul.

Am trecut poarta parcului Ngornogoro, a carui prezenta a fost semnalata inainte, de razlete si amuzante familii de babuini tupeisti, de vegetatie luxurianta, de imaginea coplesitoare a lacului Manyara si buza caldarii vulcanice. Drumul a fost gradual in intensitate, de la aparitiile razlete ale primelor zebre si girafe, iar pe masura ce avansam, vedeam cum peisajul se schimba semnificativ, cum florile si verdele dispar si isi face aparitia peisajul iconic de savana, cu iarba inalta, cu sate de masai, cu animale care nu tin cont de granite si garduri imaginare. Splendoarea a atins apogeul cand am parasit Ngorongoro si am pasit pe poarta parcului Serengeti. Un loc ca in documentare, traiam live tot ce vazusem pe National Geographic. Ma ciupeam si ma frecam la ochi, muta de uimire. Savana mi se dezvaluia in fata ochilor asa cum o visasem. Soarele se pregatea de culcare si primul apus in savana mi s-a aratat ca in visele mele cele mai indraznete. Uita-te tu, cititorule la o poza cu apusul sau cu rasaritul si inmulteste cu zece fiecare emotie si fiecare culoare. Realitatea e mult mai intensa si mai coplesitoare decat orice aparat performant care s-ar cazni sa o redea, pentru ca natura nu are cum sa fie reprodusa. Animalele ne insoteau drumul masinii pana cand s-a lasat intunericul. Daca apusul se revarsa in toata splendoarea lui intre 18 si 18:30, intunericul vine brusc, de poti sa iti bagi degetele in ochi, insa norocul nostru a fost luna plina. Cam cat noroc sa ai intr-o singura excursie? Si tot pe intuneric am ajuns la campingul nostru, prafuiti si infometati, cu mult peste ora de sosire recomandata de regulile parcului. Aceasta campie nesfarsita (Serengeti in limba masai inseamna campie nesfarsita) de peste 30.000 km² este o minune pentru omenire, asa cum este ea pastrata si protejata. Are regulile ei bine definite si accesul este reglementat. Mai mult de atat, cati intra, atatia trebuie sa iasa, la ore stabilite si respectate.

Ne-am luat in primire corturile si sacii de dormit, am dat nas in nas cu realitatea in sensul ca nu aveam curent electric si nici internet, la toaleta trebuia sa mergem insotiti si sa nu parasim spatiul campingului. Seara temperatura coboara rapid spre 5-10 grade, deci adio dus in mijlocul naturii, chit ca am avut apa la dispozitie, ne-am folosit de servetelele umede si chiar ne-am obisnuit cu toate aceste neajunsuri. De fapt, ne-am testat limitele fiecare din noi, am carat lucruri inutile si ne-am intors la nevoile esentiale.

Avem nevoie de putine lucruri in viata pentru a fi fericiti, iar acesta este cel mai mare cadou pe care mie mi l-a adus aventura care urma. Cei doi bucatari, care ne-au asteptat si ne-au pregatit masa, ne-au adus cele mai bune mancaruri din lume, le-am presarat cu rasete si glume, repere greu de egalat de acum incolo.

Prima noapte in safari

Daca s-ar inscrie cosmarurile la concurs, m-as clasa pe podium cu cel mai tare live. Prima noapte in safari a fost ca un cosmar in direct, treaza fiind. Un sir de corturi, in mijlocul pustiului, fara electricitate si alte conditii, cu toate temerile facute buchet la ora 21, m-am bagat in sacul de dormit. M-a luat somnul repede, insa m-am trezit la un moment dat, intr-o simfonie de sforaituri si tipete stridente de animale salbatice, ceva mai inspaimantator nu am trait niciodata, mai ales ca visele mi se impleteau cu realitatea si nu mai reuseam sa discern starea de normalitate. Zbieretele stridente erau un cocktail perfect de zgomote terifiante, cat sa ii permita imaginatiei mele sa o ia definitiv razna. Imi tineam respiratia de cate ori auzeam ceva ciudat, dar toate zgomotele erau ciudate. Agonia a durat mai multe reprize de somn si trezire, cu urletele si mugetele de rigoare, de mai aveam putin si faceam instant pe mine, in sacul de dormit.

Rangerii ne informasera sa nu mergem singuri la toaleta, asa ca riscam sa imi ud sacul de dormit. Simteam cum imi amorteste cate o parte a corpului, dar de spaima nu indrazneam sa ma intorc pe partea cealalta. Chiar si cu ochii deschisi aveam impresia ca vad luminite, ma frecam la ochi si clipeam profund de cateva ori, pana cand dispareau, pentru ca nu erau decat in inchipuirea mea. M-am trezit de mai multe ori, iar eu de regula nu ma trezesc niciodata noaptea si numaram orele, ori de cate ori ma uitam la ceas, cu rugaciuni ca mai am putin si ca rezist pana suna alarma. Cu toate ca trebuia sa ma trezesc la 5:45, pe la 5, cand au inceput sa apara zgomote umane, am zis gata, ajunge cu somnul. M-am imbracat cu ce am apucat, cu hainele pe dos si culmea, nu era doar cortul nostru trezit, asa ca am facut o gasca serioasa si am indraznit sa mergem la toaleta. Impresiile noptii au fost similare si am trait aceleasi experiente terifiante, dar in timp ce ne spalam pe dinti, radeam in hohote de toate fricile avute, mai ales ca supravietuisem. Dusul de dimineata a echivalat cu stersul cu servetele umede pe sub pijamale, peste care am pus haine la nimereala. Inca era frig, dar nu mai conta, noaptea se terminase.

A doua noapte in cort a fost mult mai decenta, datorita unui coniac armenesc consumat pe post de somnifer. Ceva hiene, un muget de leu, insa am reusit sa scornesc o logica inainte sa adorm. Atat leul cat si hiena, teoretic ar ataca in liniste si nu scotand sunete inspaimantatoare. Prin urmare, a-si face simtita prezenta in timpul noptii, ar putea avea alt scop decat o masa copioasa, de exemplu o intalnire amoroasa sau o lupta pentru teritoriu. Somnul meu a fost mult mai profund cu aceasta teorie in gand. Asa ca dimineata m-am trezit cu mult inainte decat intentionasem si am pregatit cafeaua pentru tot grupul , iar la ora 6 paraseam campingul si ne indreptam spre urmatoarea tabara, fix in caldarea Ngorongoro. Am plecat cat sa prindem rasaritul idilic, cu copaci de acacia si sperand la silueta unei girafe.

Sa ne intelegem, in tura foto rasaritul si apusul sunt cele mai importante momente, pe care nu ai cum sa le ratezi, indiferent care iti este bioritmul obisnuit. Daca rasaritul este o explozie de bucurie si trezire la viata pentru un nou inceput, apusul este liniste si melancolie, in timp ce soarele coboara incet si pune punct zilei.

Imi doream cadrul perfect pentru Africa: rasarit sau apus, soarele in culori naucitoare, pomul perfect – umbrela africana. Si o girafa. Doar ca universul le-a dat in dimineata asta pe rand. Prima a fost girafa, intr-o inghesuiala de boscheti, iar eu eram cu ochii carpiti de somn si pana am reusit sa ma dumiresc cu butoanele aparatului, girafa mea s-a pierdut in semi-intuneric.

O zi in savana nu face altceva decat sa te surprinda si sa te ia pe neasteptate, iar la un moment dat mi-au dat lacrimile de intensitatea emotiilor momentelor traite. Doua masini cu cate sase nebuni frumosi, cu rasete, glume si prietenii legate instant, cu mic dejun pe capota masinilor, cu doi soferi de poveste, Noelle si Vumi, cu pipi si spaima in spatele jeepului si cu amintiri impletite pentru tot restul vietii.

Ce a urmat a fost de poveste si parca as vrea ca pozele sa vorbeasca in locul meu, pentru ca sunt prea putine cuvintele sa pot reda cat de generos a fost universul cu noi si vreau sa va asigur ca toate darurile lui le-am primit cu bucurie si cu sufletul deschis.

Ziua a inceput cu doua mari grupuri de elefanti reuniti intr-o oaza, care ne-au desfatat cu toate nazbatiile de care au putut da dovada. I-am vazut harjonindu-se, jucandu-se, la spa – frecandu-se de un copac, cate un pui mai adolescent cocotandu-se pe stanca, mancand un copac de acacia creanga cu creanga si cu coaja cu tot, puiuti sugand de la mamicile lor sau elefantul cu sapte  picioare, in toata splendoarea lui matinala. S-au iubit, s-au harjonit, s-au certat, s-au scarpinat, s-au udat cu apa, s-au spalat in praf, atat cat noua privitorilor sa ne umple cardurile de poze si sa ne ajunga o viata intreaga.

Urmatorul moment pe ordinea de zi, dar suficient de repede incat nu am avut timp sa digeram subiectul elefantilor si sa ne aratam pozele amuzante, e ca am ajuns la o oaza cu stanci si boscheti, majoritatea lacasurile leilor. Ii tot vazusem cu o zi inainte intr-o lene totala, letargica, sora cu coma, fara sa se oboseasca sa deschida vreo geana macar. O leoaica mergea pe drum si vedeam vreo alte 4-5 capete din iarba, la o distanta apreciabila. Am inlemnit si ne-am tinut respiratia cand  pe o piatra am vazut o a doua leoaica, semi-ascunsa. Au mai aparut inca doua din iarba, trecand nonsalante pe langa jeepurile cu turisti siderati. Ceea ce a urmat e greu de imaginat. Cele 3 sosite au incoltit-o pe cea ascunsa, intr-un joc al nervilor si ragetelor. Mi-a venit confirmarea ca ragetele auzite in prima noapte in cort, erau aidoma acestora si mi-a inghetat sufletul. Pe unul dintre colegi, nu dau nume, tocmai in cele mai intense momente cu ragete si colti, il apuca pipi. Trecuse de mult timpul pauzei si al micului dejun, asa ca e de inteles. Trebuie inteles faptul ca masina noastra a dat dovada de maxima solidaritate si discretie, asa ca am facut rost de o sticla goala si l-am sprijint in liniste, inconjurati de aproape alte 10 jeepuri pline cu turisti, cu acoperisurile desfacute, in care nu respira nimeni si toti erau incremeniti de spaima leoaicelor. L-am compatimit, ca a pierdut cel mai intens moment si probabil nu isi va ierta curand deturnarea atentiei, insa fiziologia a invins pasiunea. La un moment dat, leoaicele au luat-o la fuga, insa am pierdut si eu momentul in care cea haituita a reusit sa scape de incoltire, pentru ca a trebuit sa imi schimb cardul de la aparatul foto. Am plecat dupa leoaice, la gramada, atat puii cat si jeepurile. Au alergat-o bine, pana s-a pierdut in iarba, dupa care au inceput sa se intoarca. Au trecut din nou pe langa masinile noastre cu nonsalanta, iar momentul in care puii s-au intalnit cu mama lor, a fost super emotionant, exact ca in viata, cand copiii isi asteapta mama, curiosi, nerabdatori si ingrijorati.

Eram in cautarea unui loc de luat micul dejun. Sa ne intelegem, nu ai voie sa te dai jos din masina, doar in cazuri speciale si indeplinind anumite conditii, respectiv iarba scurta, vederea larga, astfel incat sa nu existe riscul sa iti sara in spate vreo pisica in timp ce faci pipi. Si mai e ceva de stiut, soferii comunica prin statie si vorbesc intre ei de cate ori se intalnesc masinile, asa ca nu stiu daca a fost pont sau magia lui Noelle, dar am ajuns la o alta gramada de pietre, unde veghea de la inaltime exact leoaica haituita. Era in alerta si ingrijorata, respira cu greutate, iar noi am reusit sa ii facem o multime de poze din toate unghiurile. Legat de povestea leoaicelor, am inteles de la Noelle ca acesta a fost un moment rar chiar si pentru el: o bataie intre pisici pe teritoriu. Se pare ca leoaica haituita avea pui mici, insa exista probabilitatea ca ascunzisul sa fi fost de fapt teritoriul celorlalte leoaice.

Au urmat alte poze, alte animale, alte momente intense, pe care chiar nu vreau sa le tulbur in cuvinte si sa las pozele sa vorbeasca. Vulturii si hiena mancand un hoit, un ghepard vanand, in sfarsit a aparut si girafa mult dorita, inceputul migratiei cu nebunia de zebre si antilope Gnu, pregatite de un drum lung de mii de kilometri. Simbioza cu care migreaza antilopele impreuna cu zebrele este incredibila, mai ales dupa ce am aflat ca antilopele nu au memoria drumului si nici nu sunt foarte inteligente, iar zebrele au rol de ghid si girofar pentru ele: le calauzesc, le avertizeaza, le pazesc si le alerteaza. Imaginile cu zebrele sunt fascinante, in mod special imbratisarea lor, una langa alta. Aceasta imbratisare are un triplu rol: de alint, de protejare si de paza. Ma ciupeam si priveam fascinata ca un documentar la tv tot ce se intampla in jurul meu. La un moment dat ne-am luat adio de la Serengeti si am pornit spre Ngorongoro. Aventura continua.

Am interactionat cu masaii si nu au fost foarte prietenosi. Cumva am incercat sa inteleg cum un popor razboinic si vanator, a fost transformat in crescator de vite si i s-au confiscat pamanturile. Mai mult de atat, triburile de masai nu au voie sa isi stabileasca satele nomade in Serengeti, ci doar in Ngornogoro. Si atunci nu ai cum sa nu le intelegi privirea furibunda si nelinistea din suflet. Viata lor a fost data cu fundul in sus pentru ei, iar o fotografie furata acestor oameni, reprezinta o adevarata comoara. Cu toate astea, sunt sate deschise sa primeasca turisti, contra unei sume de bani si care sa arate un pic din viata lor occidentalilor disperati dupa inedit si care de multe ori pun cele mai stupide si prostesti intrebari, uneori chiar jignitoare. Pentru mine vizita in satul de masai a fost o explozie de culoare, o intoarcere la esential. Oamenii acestia isi guverneaza viata in jurul vacilor si acestea reprezinta singurul lor etalon in viata. Sunt poligami si tot cu vaci isi cumpara nevestele, fiecare avand aproximativ 3-4. Barbatii se ocupa cu cresterea vitelor, iar femeile isi construiesc singure casele, din lut si crengi de acacia. Traiesc modest si simplu si fiecare trib are cel putin doua sate, la care migreaza in functie de sezonul ploios. Daca stau stramb si judec drept, nu difera mult de cocioabele amarate din satele noastre pierdute de vremuri. Iar sentimentul care m-a izbit a fost de rusine pentru spiritul nostru nestatornic si in continua cautare. Am tanjit acolo dupa viata lor linistita si tihnita, in acel colt de rai, cu putinele lor avutii, dar cu o comoara de nedescris: acel respect si uniune cu natura.

Ngorongoro este total diferit de Serengeti, atat legat de atmosfera, peisaj, cat si vedetatie. Este umed, verde, luxuriant, iar savana se transforma in jungla. Imaginati-va o galeata uriasa, o caldare vulcanica, unde migratia nu se intampla si unde toate animalele intalnite in savana traiesc aici, pe un teritoriu mult mai mic, dar cu o densitate ridicata. Aici am vazut cel mai rar animal: rinocerul, considerat comoara nationala si pazit cu mitraliera. In Ngorongoro se mai intalnesc maxim 20 de exemplare de rinoceri si am avut norocul, cu ajutorul binoclului lui Noelle si a teleobiectivului meu, sa vad unul la mare departare. Aici am vazut Hypo Pool, adica supa de hipopotami, un lac intr-un loc de o frumusete rar intalnita, insa mastodontii scufundati nu ne-au aratat decat cate o ureche sau un ochi, discreti si lenti in miscari.

Pe Honeymoon Road am pus in masina o intrebare, pentru ca nici eu nu puteam sa imi gasesc raspunsul: Ce v-a placut mai mult, Serengeti sau Ngorongoro? Nu am putut trage o concluzie. Serengeti are apusuri si rasarituri de iti taie respiratia, dar Ngorongoro are o vegetatie verde ca de jungla, cu un miros crud naucitor. Serengeti e o intindere nesfarsita de savana, unde te socheaza sentimentul de libertate al animalelor, dar Ngorongoro este un ecosistem intreg in craterul unui vulcan milenar, o lume intr-o alta lume. Serengeti este actiune intensa, episod de National Geographic, pe cand Ngorongoro e mai tihnit si mai romantic. Serengeti este galben, prafuit, arid si uscat, pe cand Ngorongoro este verde, proaspat, umed si parfumat.

Nu ai cum sa le compari si nu ai cum sa il iubesti pe unul, fara celalalt. Odata ce ti-au intrat in suflet, locul lor e impreuna si nimic nu le poate egala.

Am iesit din Ngorongoro murdara, prafuita, nespalata, de nu mi se racaia tarana rosie de pe fata, cu toate hainele imputite, cu obiectivele scartaind de praf, cu jeg in unghii dar cu o fericire greu de descris in cuvinte, cu cateva mii de poze cu animale, pasari si peisaje, cu amintiri cat pentru o viata, cu sentimentul ca universul m-a binecuvantat cu o asemenea aventura, in compania unor oameni haraziti.  Am trait intens, am trait aventura vietii mele, am avut parte de momente inimaginabile. Probabil daca as fi stiut ce urmeaza, as fi batut in retragere, insa acum sunt mandra de mine pentru curajul si nebunia de care am dat dovada. Mi-au ramas in suflet cele trei nopti in cort in ragetele hienelor, leilor si bivolilor, rasetele in lacrimi din jeep, povestile lui Noelle, pachetele pentru pranzul din savana pregatite cu grija, trezitul de dimineata si mersul la toaleta in grup (tot un fel de mare migratie), lipsa internetului si a electricitatii, patru zile petrecute in jeep alaturi de o mana de oameni pasionati si zapaciti, cu care am impartit tot ce aveam: cafeaua, servetelele si franturile de viata. Ne-a legat intamplarea, dar sunt sigura ca povestea va continua. Ne-am bucurat pentru fiecare felina fotografiata, am oftat dupa girafa adapandu-se pierduta, am rezonat la aceleasi cadre, ne-am sustinut in goana masinii, am impartit locul de poza, ne-am impartasit bucati de destine si fiecare din noi am fost oglinda celuilalt. Am fost frati pentru o vreme si probabil asa vom ramane.

Cum spunea Elena pe drumul de intoarcere, dupa o tura foto in safari, vezi norii in forme de animale, ba un leu, ba o girafa. Dupa ce te intorci dintr-o tura foto, nu mai vrei vacante banale, iar pentru toate amintirile memorate sau pozate, ii voi fi mereu recunoscatoare lui Dan Mirica, omul care mi-a pus aparatul foto in mana si mi-a schimbat modul de a vedea viata. Acum viata mea mi se defileaza prin fata ochilor in cadre intens colorate.

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Maldive – Dhiffushi Island

Sa ne fie clar de la inceput, nu o sa fac un clasament al locurilor vizitate si nu voi spune daca in Maldive e mai frumos decat in Bali sau Thailanda!
Fiecare vacanta va fi pe locul I in amintirile mele, pentru ca fiecare in parte este altceva, alte imprejurari, alti oameni, alte trairi.
Am ales sa plec in Maldive din pura intamplare, convinsa de oferta de la Qatar si pentru ca celelalte destinatii déjà le bifasem.
Consider ca lumea e prea mare si viata prea scurta ca sa ma repet, iar eu am pierdut mult timp pretios in etapele anterioare, cat nu am calatorit.
Cred ca Maldive este pe lista idilica a fiecaruia dintre noi sau pe multe desktopuri, ca un loc ireal de frumos.
E adevarat ca preturile prohibitive tin multi turisti la distanta si mi-am pus la indoiala decizia cand am vazut scorurile si am citit review-urile, dar asta dupa ce achitasem déjà biletele de avion.
Impreuna cu prietenul meu,ne-am hotarat sa nu mergem pe o insula-resort ci pe o insula locuita, sa vedem oameni si cultura locala, sa facem poze reale si nu postere de revista.
Asa am ales de pe booking unul din hotelurile care au aparut la o simpla cautare, pe o insula despre care nu stiam absolut nimic si careia nu ii retinusem nici macar numele, in cele trei saptamani pana la plecare.
Daca stau bine si ma gandesc, niciodata nu am fost organizata sau meticuloasa in excursiile mele si m-am lasat cu succes in voia sortii si nu am regretat.
Plec de fiecare data fara asteptari, fara planuri, iar universul ma recompenseaza pentru deschiderea mea.

Mi-a intrat in suflet aceasta insula mica, la propriu mica, a carei latime o cuprinzi de la un capat la altul cu telefonul mobil si fara zoom.
Are doar 200m de la stanga la dreapta si as putea alerga dintr-o parte in alta fara sa gafai. De lunga e un pic mai mult, o limba de nisip de 950m de la nord la sud.
Dhiffushi are mai multe plaje, ba pe stanga, ba pe dreapta, in functie de cum bate soarele sau mareea.
Faza cu mareea, inca ma fascineaza si ma nauceste. In primele zile stateam la soare pe plaja de la rasarit, unde apa era inalta dimineata, iar seara mergeam in plimbari lungi la apus, sa vad refluxul si sa merg pe urmele marii. Am prins luna plina pe insula si toate lucurile s-au intors invers, cu susul in jos, asa ca am fost nevoita sa schimb programul J.
Mai fascinant este ca s-a pornit musonul in ultimele 3 zile si m-am bucurat atat de ploaie cat si de soare, ca un copil scapat de acasa.
Spectacolul de culori pe care il ofera norii, apa si soarele, ma fac sa imi bucure sufletul si sa mi-l umple de extaz. Contemplam si nu ma mai saturam, voiam sa sorb cu privirea toate acele culori naucitoare de turquoise, verde si albastru, nor dupa nor, raza dupa raza, asistand bucuroasa cum marea inghite tarmul cu nisipul lui alb.
Valurile sunt line in recif, dar se aude mugetul oceanului de departe, stavilit de un dig de jur imprejur. Cerul e de un albastru ciel, ca de aia e cer, urmeaza valul alb si involburat de la dig. Apoi e marea turquoise-verde, alternand in functie de cum razele strabat norii dolofani, dupa care vine randul nisipului alb si prosopul meu.

Maldive inseamna tihna, solitudine, leneveala la soare si cateva activitati pe mare: mersul cu barca dupa delfini, snorkeling cu broastele testoase, hranitul pisicilor de mare sau al puilor de rechin, turul insulei cu caiacul, pescuit nocturn la fir sau plimbarea pe un banc de nisip nascut in mijlocul recifului. Fiecare din aceste activitati sunt o poveste in sine, aventuri memorabile cu rasete, trairi intense, prietenii legate si amintiri nepretuite.
Majoritatea timpului l-am petrecut pe plajele mici si izolate, in compania crabilor sau a pasarilor. Nici macar ganduri nu mai aveam, incat am trecut de la faza de incantare la cea de beatitudine.
Plaja hotelului e mica, cu cateva sezlonguri si umbrelute, la o distanta apreciabila, cat sa ai intimidate. Tufe cu frunze generoase si niste palmieri cocosati completeaza decorul, ca un reper anti-plictiseala fata de apa in culori de un albastru turbat. Nici macar de muzica la casti nu aveam nevoie, muzica linistii are o acustica aparte.

In fiecare dupa amiaza plecam intr-un tur al insulei, in cautare de comori, carand echipamentul foto dupa mine. Si au fost nenumarate! Am furat cateva portrete care imi sunt tare dragi si am descoperit lucruri demne de toata admiratia: o usa colorata, un leagan solitar, o egreta indrazneata, o bucata de zid din corali, crabi, multi crabi, cate o barca galbena sau albastra, un palmier cocarjat, fructe si flori parfumate, umbre si lumini, biciclete si copii.
Sa va vorbesc despre apusul roz, sau despre cel in culori turbate, nu are rost, pentru ca dupa doua zile am constatat ca oricat m-as stradui, fotografiile nu vor reusi sa redea fidel explozia de culoare. Atunci am pastrat apusurile doar pentru mine si le-am savurat in tacere, fara sa le mai perturb magia, dar nu din egoism, ci din respect pentru frumusetea lor absoluta.
Insa o calatorie noaptea pe mare la pescuit, mi-a dezvaluit 2 lucruri incredibile: cerul instelat de o claritate si intensitate ireala si stelele din apa, adica planctonul fosforescent! Cuvintele nu pot descrie faptele, dar hai sa facem un exercitiu de imaginatie: eu cu gura cascata si ochii bulbucati, in timp ce trec de la uimire, la amutire si la bucurie, sau cum ma balaceam in apa oceanului ca sa prind luminitele fosforescente de plancton, incat puneam pestii pe fuga!

Dar oamenii… Oamenii cu care m-am imprietenit sunt cea mai de nepretuit comoara. Am auzit povesti si experiente, cat sa inteleg un pic din viata lor de pe insula, cu bune si rele. Le-am spus, de cate ori am avut ocazia, ca sunt binecuvantati sa traiasca o viata linistita in raiul inconjurator. M-am simtit de-a lor, printre ei, ii salutam pe strada, chiar daca femeile musulmane erau mai timide la inceput, cu timpul s-au obisnuit si le simteam zambetul din spatele hijab-ului.
Ca mai toti asiaticii, nu exceleaza in harnicie si curatenie, insa tocmai acesta e farmecul locului, pentru ca sunt relaxati, detasati si nu au nicio graba. Isi petrec mult timp in scaunele lor ciudate, niste dreptunghiuri metalice infasurate in plasa, in care se scufunda si stau la taclale cate 2-3 sau solitari, sa isi traga sufletul in tihna.
Am vazut la ei un respect pentru apus si pentru contemplarea naturii. Se opreau in loc din drumurile lor, pana cand soarele se scufunda in mare, apoi incalecau mai departe pe scuter sau bicicleta si isi vedeau de treaba. M-am simtit ignoranta, cand mi-am dat seama ca poate acasa trece o luna de zile fara sa privesc apusul si mi-am promis eu mie sa imi aduc omagiul soarelui, mult mai des de acum inainte.

Pe insula se gasesc cateva baruri, vreo 3-4, iar unul in mod deosebit mi-a atras atentia si l-am vizitat in fiecare zi, pentru a vedea apusul sau pentru a bea o cafea buna, tare buna. Barul se numeste 4:20 si aici m-am imprietenit cu Nadja, o fata de 16 ani, cu care am devenit buna prietena, am stat la taclale, mi-a vorbit de pasiunea ei pentru fotografie, pentru Instagram si pentru filmele horror. Ma astepta cu nerabdare in fiecare zi, insa nu am apucat sa imi iau la revedere de la ea, dar i-am trimis, printr-un baiat de la hotel, singura bijuterie pe care o aveam la mine, un mic colier pe care il aveam din Grecia.

Pe cat de mica este insula, vreau sa spun ca are 3 terenuri de fotbal, deci localnicii sunt mari microbisti de la mic la mare si sunt atat de frumosi cum joaca fotbal, in tricourile lor colorate, in lumina superba a asfintitului!
Majoritatea barbatilor se ocupa cu pescuitul, plecand cate o saptamana in larg, cu barci care le devin adapost. Fiecare familie are un pescar si este principala indeletnicire de pe insula. Populatia este de maxim 1200 locuitori si nu exista niciun politist pe insula. Dar nici nu e nevoie, pentru ca nu a existat nicio infractiune in ultimul an de zile. Se deplaseaza cu biciclete si scutere de jur imprejurul insulei, iar pentru scutere teoretic ar avea nevoie de permis de conducere, insa practic nu ii intreaba nimeni de sanatate, ca nu are cine 

As vrea sa va povestesc despre Sheriff, ospatarul nostru. E un om intre 2 varste, (iar mie imi este greu sa aproximez varsta asiaticilor, pentru ca mereu ma insel), mult mai matur decat majoritatea pustilor care lucreaza la hotel. Usor bondoc, cu un pic de burta si mereu cu zambetul pe buze. Am interactionat cu el inca din prima dimineata, cand am comandat 2 cappuccino si nu stiu ce s-a intamplat cu ele, ca tot intarziau sa apara. Am declarat oficial ca nu raspund de faptele mele inainte sa imi beau cafeaua de dimineata si sunt in stare sa fac crima de om daca nu am parte de o cafea buna dupa micul dejun. In acea dimineata incercam sa imi pastrez calmul, chiar daca in tacere simteam ca imi iese fum pe nari si pe urechi si nu mai era mult sa ma transform in Lady Dragon. Sheriff a venit la masa noastra si s-a scuzat ca mai dureaza 5 minute. Cert este ca la bar se facuse o comisie de 3 persoane in jurul aparatului, care nu stiu ce mestereau pe acolo, pana cand l-au invins, de in sfarsit se prefigurau zorii unei zile perfecte!
Zilele au continuat si Sheriff ne impartea zambete la fiecare interactiune, iar noi ii multumeam pentru serviciile lui sau complimentam mancarea si bucatarul. Intr-o dimineata ne-a marturisit ca suntem oameni buni si ca mereu ne place totul, ca nu avem nimic de comentat de rau despre mancare sau intarzieri. Chestia asta m-a pus mult pe ganduri dupa aceea, chiar daca pe moment i-am multumit, fara sa cer detalii. Sunt constienta ca in lume sunt multi oameni care vin in vacanta si asteapta sa fie serviti, pentru ca au platit, considera ca sunt indreptatiti sa trateze personalul ca pe sclavii lor si ii umilesc in adevaratul sens al cuvantului.
E adevarat ca asiaticii au o lentoare anume si nu trebuie sa le dai mai multe comenzi in acelasi timp. Daca cer cafea, apa si scrumiera, clar nu imi va aduce scrumiera, dar asta nu e motiv de circ, mai ales ca puteam sa ma duc si sa imi iau singura. Intr-o dmineata Sheriff l-a abordat pe Oku daca poate sa ii schimbe niste dolari sa ii trimita acasa in Bangladesh. Cum stateam noi doi si dezbateam subiectul la masa, faceam supozitii ce sa facem cu rufiile schimbate, ca aici se platea totul in dolari, m-a strafulgerat ideea ca poate ii este interzis sa cumpere valuta, cam cum ne era noua atat inainte cat si dupa ’89, dar oricum nu avea unde, pentru ca pe insula nu exista bancomat, casa de schimb si nimic de genul. Am cautat pe net partitatea si ne gandeam sa ii schimbam 200-300$, mai ales ca ii promisesem lui Marius un set de bancnote pentru colectia lui si nu vazusem nicio rufia pana in acel moment.
Cand Sheriff a venit la masa noastra, l-am intrebat cati bani vrea sa schimbe. 20$. Atat! Acela a fost momentul cand am simtit diferenta sociala fix in plex si mi s-a pus un nod in gat! Firescul meu e diferit de firescul lui. Am asteptat calma sa se termine micul dejun, sorbind lent din cafea. Intr-un moment cand eram singuri pe terasa, doar eu si el, m-am dus si i-am intins discret o hartie de 20$ si i-am transmis complimente familiei sale. No exchange!
Purtarea lui nu s-a schimbat. A fost la fel de serviabil si zambitor ca si pana atunci, doar ca am inceput sa il privesc cu mult mai multa compasiune. Cu o zi inainte de plecare, a venit pe terasa noastra sa isi ia la revedere si sa ne multumeasca, gest care sincer, m-a impresionat si mai mult.
Nu as putea spune de ce, pentru ca sunt constienta ca de jur imprejurul lumii oamenii isi lasa familiile si pleaca pentru o munca mai bine platita. Dar Sheriff are locul lui in gandurile mele.

Chiar daca pe insula nu se gaseste strop de alcool, oamenii au rezolvat problema pentru turisti, localnicilor fiindu-le interzis.
Exista baruri plutitoare in apropierea insulelor, luminate atractiv si dorintele sunt implinite.
Am comandat un uber, adica o salupa cu tarif fix de 10$ de persoana dus-intors si am baut cea mai buna si dorita bere din viata mea.
Nici nu trebuie sa bei mult, ca iahtul iti ofera o senzatie de dezechilibru, sora cu betia.
Pretul berii e modest, la 3,5$ chiar ieftin pentru prohibitia instaurata.
Si ca drumul sa merite, am luat la pachet o sticla de Ballantines si uite cum seara urmatoare ne-am imprietenit cu jumatate din baietii de pe insula si am stat la povesti intr-o locatie discreta, pe terasa unui un guest house cochet.
Dar aventura in sine, senzatia aceea de fruct oprit, este extraordinara! M-am simtit ca o adolescenta fugita la discoteca cu banii de paine.

Baietii de la hotel au fost de exceptie si sincer, nu am intalnit nicaieri personal atat de serviabil si prietenos. Ne-am imprietenit mult cu baiatul managerului Ian si cu Hasan, directorul de marketing. Si-au facut timp pentru noi, ne-au plimbat peste tot, ne-au aratat insula prin ochii lor si nu a unui turist, ne-au aratat cele mai bune locuri pentru fotografii, pentru pasari, iar cel mai emotionant a fost momentul despartirii, cand ne-au condus amandoi in port si au stat sa ne faca cu mana, pana cand speedboat-ul s-a pierdut in mare. Implicarea lor a fost mai mult decat ospitalitatea pe care a impus-o fisa postului, lucru rar intalnit in alte parti ale lumii!

In ultima zi am descoperit o plaja mica si ascunsa dupa o padurice de palmieri, vopsiti in culorile Romaniei (initial au fost ale Jamaicai, dar negrul s-a transformat in albastru), tocmai atunci cand credeam ca insula nu o sa mai aiba nimic ascuns de mine. Este o minunatie, o bijuterie, amenajata cu leagane si hamace, pe care le-am luat la rand, de mi-am unduit gandurile si mi-am impletit visele, cat sa imi umplu sufletul.
Bucuria interioara este nemarginita si privirea mea nu se mai satura sa absoarba tot, fiecare coltisor, fiecare fereastra spre mare, fiecare frunza de palmier. Daca raiul exista, aici este!

Mi-am luat la revedere de la insula asta minunata, in tacere, lasand inima sa-i vorbeasca in locul meu, in felul ei.

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Egipt

Am fost in Egipt, chiar daca lumea care auzea unde imi petrec Revelionul 2018 isi facea cruce si punea la indoiala gradul de discernamant de care dau dovada.
Egiptul pe care eu l-am descoperit a fost surprinzator, bland, sigur si fascinant.
Am fost in Sharm el Sheikh, dar nu cu avion direct, am aterizat la Eilat, iar drumul de la granita cu Israelul pana in Sharm, l-am facut cu microbuzul, in aproape 4 ore.
Ce este interesant, in apropiere de Eilat se impreuneaza granitele a patru state: Israel, Iordania, Arabia Saudita si Egipt, asa ca Vodafonul meu m-a bombardat cu mesaje si nu se putea hotara ce “Bine ai venit in…” sa imi dea mai repede.
Peninsula Sinai este taram Asiatic, chiar daca este despartita de restul continentului de Golful Aqaba, aceasta limba de pamant uneste Africa cu Asia.
Drumul spre Sharm a fost de-a lungul tarmului, lasandu-ma sa descopar o Mare Rosie muta, ce avea puterea doar sa sclipeasca palid, in ultimele zvacniri ale asfintitului. Parca totul era inghetat si contrasta puternic cu muntii vigurosi de un roz prafuit. Am gasit coasta aproape pustie, de parca incremenise viata in loc, chiar daca simteam vigoarea din trecut a locurilor.
Imi ingheta si mie sufletul de cate ori treceam pe langa punctele de control cu militari, mitraliere si tancuri, cu adaposturi sapate in nisip si imprejmuite cu pietre, ca niste morminte déjà pregatite.
Traiam pe viu decorul stirilor de la TV si eram ca niciodata, mai aproape de realitatea cruda.
Ma uitam la fetele tinere ale soldatilor, la firescul vietii lor, la cateii care se jucau cu nepasare si amuteam. Albul ochilor soldatilor spuneau povesti impietrite de groaza, iar vigilenta lor era in antiteza cu lentoarea legendara a arabilor.
Santierele abandonate si resorturile parasite erau martorii durerii. Pana si rozul prafuit al dealurilor jelea istoria prezenta si trecuta a locurilor.
Soseaua impecabila era singura dovada ca nu e totul amortit in jur.
Chiar si dupa apusul soarelui era o placere sa privesc paleta de culori a tarmului. Parca universul se jucase cu fardurile si distingeam cu usurinta pudre caramizii, roz, rosii, albe, gri, verde, galbene sau negre.
Intinderi nesfarsite de bolovani si praf, alternau cu dealurile cioplite, cu faliile cascate in sus, ca niste felii de tort rasturnate in farfurie.
Marea Rosie nu e rosie, e argintie si tacuta.
Dealurile si plajele se succedau cu viteza si relieful se schimba la fiecare bataie de geana.
Erau plaje cu stanci, apoi cu pietre, plaje cu nisip sfaramicios rosu sau mici plaje cu nisip fin alb.
Dealurile tineau isonul si se asortau perfect. Ori erau feliate si colturoase, ori calcaroase si netede, ca niste mamaligi stirbe, cat sa iti starneasca imaginatia in semiintuneric.
Cadeam cuprinsa in visare si imi imaginam tarmurile acestea cu o alta energie, mai vesela, dar ma trezeam brusc la realitate cand treceam in zig-zag, pe langa punctele de control.
Intunericul ne-a acaparat repede, de cu greu mai puteam distinge ceva, in pustiul viu sau mort. Doar marea mai sclipea in tacerea ei muta.
Am descoperit Sharm-ul scaldat in lumina, forfotind, chiar daca aici noaptea incepe devreme, locul vibreaza de animatia si freamatul turistilor.
Si aici realitatea cruda a ultimelor vremi sapase adanc, pentru ca o mare parte din hoteluri erau abandonate, de la prabusirea turismului.
Chiar daca soldatii si politistii erau prezenti peste tot, déjà ma obisnuisem cu ei si trecusem peste infrigurarea inceputului, treceam cu usurinta peste controlul posetelor sau prin portile cu detectoare. Erau clar pentru confortul psihic al turistului si apreciam grija si protectia tuturor, in incercarea si efortul lor sa ne ofere o vacanta memorabilia.
Si asa a fost!
Vacanta mea in Sharm a fost plina si intensa.
Nu am venit aici sa ma odihnesc, ci sa ma bucur de tot ceea ce Egiptul mi-a asternul la picioare, din plin.
Daca ar fi sa aleg un singur cuvant cu ce a insemnat pentru mine excursia in Sharm el Sheikh, acesta ar fi CURAJ, frate cu nebunia.
Am ales toate excursiile optionale si nu am renuntat la nimic.
Plecasem de acasa cu gandul ca voi sta la plaja in suc propriu, cu doua carti in bagaj si nici prin minte nu mi-a trecut ca voi face tot ce am facut.
Prima zi am facut cum am zis: m-am tarat de pe un sezlong pe altul, mi-am inmuiat degetele de la picioare in Marea Rosie doar pana la glezne, am facut poze, am baut suc de mango si ma uitam chioras la diveri, ca la extraterestrii.
Soarele apune in jurul orei 16, asa ca zilele se termina repede si noptile sunt bruste si lungi. Lunga a fost si a doua mea noapte, plina de vise si somn odihnitor, cat sa uit de nebunia tantarilor hamesiti. Cand am ajuns acasa, am numarat cu bucurie ca sunt posesoarea a nu mai putin de 35 ciupituri mici, de parea ca abia scapasem din carantina pojarului. Mainile si picioarele erau mai putin ciuruite, pentru ca le-am dat cu Autan la inceput, dupa care am renuntat la idée. Oricum, nu m-am scarpinat deloc, asa ca am abandonat razboiul cu tantarii, mai ales ca baia din hotel avea o cupola rotunda si frumoasa, cu gauri de aerisire, iar camera mea fiind la ultimul etaj, avea o conexiune directa cu cerul si cu autostrada tantarilor.

SCUBA DIVING
Nebunia zilei a inceput cu imbarcarea pe un iaht dragut cu 3 punti, plin cu echipament de scuba si snorkeling si turisti nerabdatori.
Membrii echipajului aratau ca adevaratii descendenti ai faraonilor, frumosi, semeti si plini de viata. M-a surprins placut, in toata excursia, frumusetea chipurilor lor. Chit ca erau diveri sau beduini, nu conteneam sa le privesc cu bucurie chipurile si sa ma desfat cu trasaturile lor pline de forta, cautand o asemanare intre ei si fetele sculptate in piramide.
Monstrul plutitor a fost ancorat langa insula Tyron din Arabia Saudita si a inceput si primul meu training pentru scuba.
Aveam adrenalina la maxim si un ranjet tamp pe fata, dar hotarata mai mult ca oricand sa ma scufund, cu orice risc!
Sa ne intelegem: nu stiu sa inot si mi-e frica de inec chiar si in cada, in special atunci cand degetele mele nu ating marginea si cand spumantul de baie, intr-o conspiratie cu leneveala profunda, ma relaxeaza si alunec usor pe fundul cazii, de tresar cu forta si imprastii cu apa in toata baia.
Am ascultat constiincioasa limbajul semnelor in apa, le-am repetat ca o maimuta sugubeata, am inteles ca nu am voie sa ating butoanele si ca singurele mele griji sunt: sa respir pe gura, adanc si calm si sa imi desfund urechile. Nu parea prea greu, dar sa stiti ca e!
Chicoteam ca o zaluda si topaiam nerabdatoare. Cu toate ca eram in echipa a doua, sa stiti ca am fost prima aruncata in apa. Nu mai tin minte succesiunea evenimentelor, dar cand eram cu butelia in spate si mustiucul in gura, m-am trezit rasucita si déjà cu fundul in sus.
Atunci m-a vizitat si panica. Norocul meu ca dragul de Zaid, instructorul meu frumos si rabdator, mi-a lasat suficient timp sa ma linistesc si sa ma obisnuiesc cu respiratia. Strangeam mustiucul in dinti, iar in minte imi repetam ca o moara stricata: inspira-expira! Nu eram in stare sa ma misc si pluteam intr-o parte, ca o balena esuata cu fundul in sus si ochii inchisi. La un moment dat am indraznit sa ii deschid si sa vad minunatia de sub mine, dar mi-am adus brusc aminte ca sub apa nu avem voie sa radem, ca ne intra apa in gura, asa ca radeam in gand!
Sub apa, creierul meu a avut alta treaba, sora cu lobotomia. Nu am vazut-o deloc pe vecina de scufundare, stiu ca ma tineam temeinic de instructor cu mana dreapta si priveam doar spre ora 10. Zaid imi lua pulsul destul de des, iar eu reuseam sa ii raspund cu consecventa si politicoasa ca e ok. Tot el imi aducea aminte sa imi desfund urechile, asa ca ma tineam de nas cu mana stanga si suflam cu putere, pana imi pocneau timpanele. Nu scapasem inca de panica, dar reuseam sa disting pestii si coralii din jurul meu, apa turquoise si calda, picioarele turistilor care faceau snorkeling. Momentul de detasare maxima a fost aparitia fotografului: am imitat ca un papagal tot ce ma punea sa fac, am indraznit sa dau din maini si din picioare, dar nu m-am dezlipit de Zaid si inca nu o vedeam pe vecina din dreapta lui.
La un moment dat urechea mea dreapta refuza sa se desfunda, mai ales ca ajunsesem la adancimea maxima admisa pentru incepatori, simteam puternic presiunea adancului, ca un cutit sfasietor. Pret de cateva secunde, eram tentata sa abandonez si sa stric tot, insa o minune s-a produs, am suflat cu strajnicie si urechea mea s-a eliberat.
Sentimentele traite sunt coplesitoare: universul m-a introdus intr-o lume interzisa, necunoscuta mie, o lume de o frumusete greu de descris in cuvinte, tacuta, pura si simpla. Acolo am uitat de tot si nimic nu mai conta. Ma simteam usoara si libera, fara griji si fara constrangeri. Nu mai aveam nimic pe lista de to do, doar sa respir, sa imi desfund urechile si sa ma minunez. Timpul a stat in loc si nu pot sa imi amintesc daca cele 15 minute au fost multe sau putine! Stiu doar ca au fost pline de extaz.
Am urcat pe barca un alt om, un om fericit, uimit de frumusetea vietii si lumii din adancuri. Bucuria interioara si increderea in mine, mandria ca mi-am invins fricile, ca am uitat stresul si ca nu am renuntat din temere, m-au determinat sa savurez cu placere clipele urmatoare.

Zilele care au urmat, s-au apropiat de cea de dinainte, dar fara sa o egaleze.
Excursia in desert cu atv-urile, ceaiul din cortul de beduini, fetele copiiilor, plimbarea cu camila, buggie, praful, soarele, turbanele infasurate, pestele delicios la gratar, snorkelingul din Blue Hole, zgarieturile facute de corali, marea albastru-intens si valurile de la Dahab, zgaltaielile din jeep, safari in desert, cocotatul pe masini si chiotele cu ecou din canion, toti cateii si toate pisicile intalnite, masajul de pe plaja, masca de fata cu noroi, mangrovele de la Ras Mohammed, crapatura facuta de cutremur, Magic Lake si cele 5 pietricele aruncate in el, snorkeling din nou, corali de toate culorile, Nemo si prietenii lui, pisica de mare, hammam-ul in Sharm-style, cam asa au fost restul zilelor, pline de rasete, veselie, povesti si amintiri nemuritoare!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Cappadocia

Cappadocia nu e Turcia, e o lume intreaga!
Poate ca nu pot afirma ca am vizitat Turcia si ca stiu cum este ea in esenta ei, dar doua vizite la Istanbul (pe care il ador), ma fac sa imi dau cu parerea. Tocmai de aceea, ce am gasit in Cappadocia nu are nicio legatura cu parerea mea anterioara despre turci si Turcia.
Rupta din context, Cappadocia e o tara in alta tara.
Am o lista de dorinte ca a multora dintre voi, in care figureaza la loc de cinste calatoria cu balonul, iar pe lista scurta cu destinatii, la pozitia 12 se afla Cappadocia, asa ca atunci cand Facebook-ul mi-a pus in fata o excursie in acest loc mirific, nu am mai stat pe ganduri si am zis ca “vreau si eu acolo”.
Nu conta ca mergeam intr-o tura foto, eu profana cu telefonul mobil, programul excursiei mi s-a parut absolut fantastic.
Habar nu aveam ce ma astepta, insa eram convinsa ca va fi fantastic, si asa a fost, din toate punctele de vedere.
Fix in mijlocul tarii, acest taram selenar sau martian, te lasa sa il descoperi si mai mult de atat, iti provoaca imaginatia pana in cele mai mici cotloane ale mintii.
Peisajele sunt absolut superbe, ti se dezvaluie o multime de forme de relief sau formatiuni geologice care pe mine cel putin m-au lasat muta de uimire, iar in spate este o industrie intreaga care nu face altceva decat sa serveasca si cele mai nastrujnice idei despre turism.
In Cappadocia nu e lux, nu sunt resorturi, insa nu poti sa ceri asa ceva! Aici turismul a inceput cu pasul si cu rucsacul in spate si ei sunt pionierii acestei zone. Te fascineaza fiecare grota in parte, fiecare curba a reliefului si fiecare varf ascutit sculptat de vant. Asa ca lasi snobismul acasa si iti vine sa te cazezi intr-o gaura de stanca, sa simti vibratia pietrei si sa te faci mic de tot, fara sa mai ai nevoie de altceva. Iti vine sa te tavalesti in colbul macinat de temperaturile desertice si sa te scuturi dupa aceea cu bucurie netarmurita, pentru onoarea pe care ai avut-o la sarutul fiecarei particule milenare de praf.
Cappadocia este locul in care Dumnezeu s-a jucat cu formele de relief, cu stancile si cu toata viata de acolo in general.
Este locul in care pietrele vorbesc si fiecare forma are povestea ei. Este locul in care grotele soptesc istoria crestinatatii. Este locul in care fiecare are biserica lui proprie si toate sunt pastrate cat mai autentic. Este locul in care oamenii s-au adaptat naturii si au facut rai din piatra seaca. Este locul in care vezi rezistenta omului in fata destinului si lupta pentru supravietuire (vezi fascinantele sate subterane). Este locul in care viata are alt orar, inca de la 4 dimineata. Este locul in care averea era masurata in porumbei. Este locul in care nu incetezi sa te uimesti si sa te minunezi.
Este locul in care te indragostesti, iar eu am ramas sedusa iremediabil.
Este locul in care sufletul zboara spre capatul lumii!
Iar eu am fost acolo si m-am bucurat de toate astea!

Am zburat cu balonul
Am ajuns in Goreme seara cand nu mai era lumina, cu sufletul la gura, pentru ca nu intelegeam ce e in jurul meu, iar din loc in loc, in mijlocul satului apareau niste umbre ca niste trunchiuri de con ascutite. Programul prevedea ca dimineata devreme, la 5:00 sa prindem rasaritul in locul in care baloanele decoleaza.
Chiar daca m-am trezit la 4:30, chioara de somn si inghetata de frigul de peste noapte, pentru ca am vazut patura abia de dimineata, am zis sa ma sacrific si sa merg sa vad cum decoleaza baloanele.
Trezita in creierii noptii si sub impresia viselor invalmasite in putinul somn, tacuta, am plecat spre locul cu pricina.
Totul era scaldat in bezna, doar farurile masinilor dezvaluiau forme nedefinite, in asa fel incat mintea sa mi-o ia si mai tare razna si sa imi inspaimante imaginatia.
Contururile erau nedefinite, dealuri rotunde si moate ascutite din care nu intelegeam nimic!
Peste toate astea era asternut un zgomot infernal, de nu imi puteam auzi nici macar gandurile. Am inceput sa inteleg sursa zgomotului, respectiv generatoare si ventilatoare imense, masinile cu remorci sau microbuzele cu turisti ce forfoteau in bezna noptii.
O parte din dealuri se transformau in burti imense, iar eu ma simteam ca Gulliver in tara uriasilor insarcinati.
In bezna aceea descoperisem vreo 3 surse de zgomot, adicatelea se pregateau vreo 3 baloane sa se umfle. M-am asezat langa unul dintre ele si nu intelegeam nimic din ce se intampla in jururl meu. Doar ca burta balonului culcat incepea sa prinda forma si sa se mareasca vazand cu ochii. La un moment dat au aprins gazul si au aparut limbile de foc in doua straturi, galbene si albastre, scurte si pline de forta!
Usor, usor, tras de sfori, balonul incepea sa se ridice dintr-o rana si sa isi ia forma gigantica. In mod special cand vapaile zgomotoase si scurte luminau, se arata o explozie de culori ale balonului la care priveam sub stare de hipnoza.
Cerul incepea sa se distinga cum se separa de linia orizontului, zdrentuita de formatiunile geologice inca nedefinite, dar care parca incepeau sa prinda contur. Lumina incepea sa puna stapanire si nu mai lasa mintea sa se joace cu imaginatia, iar eu incepeam sa descopar ce e in jurul meu, insa nicidecum nu reuseam sa scap de sentimentul ca sunt picata pe alta planeta. Formele erau ireale iar in jurul meu nu erau doar trei baloane, erau zeci de baloane. Incepeau sa iti faca prezenta prin jeturile de flacari care apareau din diverse locuri, in culori multicolore si vesele, intr-o explozie de bucurie. Unul dupa altul, baloanele capatau forma si prindeau viata, ca niste coconi care ieseau din cristalida intunericului.
Eram ca un copil intr-o lume de acadele zburatoare si muta de uimire de atata frumusete si voiosie!
Bomboane zburatoare care se inaltau in vazduh o data cu dorinte implinite!
Cand lumina a dominat imprejurimile, eram convinsa ca locul acesta nu e pe pamant, ci clar pe alta planeta!
Stancile cu forme incredibile, ca niste felii de tort care isi dezvaluiau straturile de crema, in fel de fel de culori, de la praful alb calcaros, la accentele rosiatice, galbene si cenusii, in forme ce sfidau puterea de intelegere a unui nespecialist in geologie.
Cum se jucase Dumnezeu cu locul asta cand l-a creat, era dovada clara ca era pus pe glume si sotii.
S-a facut liniste dupa ce baloanele s-au ridicat in cer, se mai auzeau doar masinile goale care plecau in cautarea locului de aterizare, in timp ce ridicau valatuci de praf in urma lor, praf ce dadea o impresie si mai dramatica, parand ca totul era invaluit in ceata.
Un balon nu poate fi condus, el se lasa in voia sortii, iar manevrele sunt doar de rasucire si urcare/coborare.
Am plecat in cautarea locului de aterizare, in Love Valey, unde stancile au forme de falusuri si dovada clara ca Povestea Povestilor a lui Creanga aici s-a plamadit.
Un zbor dureaza maxim o ora si soarele abia acum incepea sa se ridice si sa coloreze fiecae balon in parte.
Ramai mut de uimire dar iti vine sa chiui de fericire ca ai ocazia sa le vezi pe toate la un loc si pe fiecare in parte.
Uimirea nu inceteaza sa te domine pana in momentul aterizarii, unde dibacia capitanului si a manipulatorilor care trag de sfori, aseaza nacela balonului direct pe remorca camionelelor ce orbecaie pe dealurile de aterizare.
In balon nu simti cand aterizeaza dar nici cand decoleaza. Zborul e lin si dulce, lipsit de adrenalina, insa iti prelungeste intocmai starea de beatitudine si de uimire. Iti lasa timp sa te minunezi si sa te bucuri de spectacol si imagine, de relief si frumusete. Te lasa sa iti tragi sufletul si sa multumesti universului ca existi si ca viata e frumoasa. Nu e liniste, pentru ca jeturile de flacari izbucnesc din cand in cand, dar tu esti mut in fata tabloului si vrei sa prelungesti clipele dulci in fata freneziei surde! Iti stergi pe furis o lacrima, iar Cappadocia ramane locul perfect de zbor, locul in care visele se ridica la cer.

Tura foto cu Dan Mirică
Dupa ce am fost intr-o tura foto, nu stiu cum ma voi mai bucura de o excursie obisnuita. Si daca nu stiam ce presupune, acum ma bucur de faptul ca am intalnit o mana de oameni frumosi si daruiti!
Aceasta experienta mi-a schimbat total perceptiile si mi-a pus la dispozitie o lume noua. Am descoperit ca viata in tura foto este doar la rasarit si la apus, restul e galagie. Acesti oameni iubesc soarele si aduc o ofranda spectacolului razelor, de fiecare data cu alta perceptie. Aici am invatat ca exista lumina, ca exista umbre si ca viata se compune din rame secventiale! Aici am invatat ca praful pare ceata si ca ofera dramatism unei imagini. Aici am invatat ca pot sa rezum o zi intreaga la o singura fotografie, chit ca mai aveam o suta de imagini si ca mi se rupea sufletul ca nu pe postez pe toate. Aici am invatat ca timpul capata o alta dimeniune si ca un cadru cere jertfa si implicare. Aici am invatat sa cari in spate un rucsac plin cu scule, dar ca elanul si pasiunea te invata sa zburzi de placere si entuziasm. Aici am invatat ca poti sa savurezi fiecare moment din alta perspectiva si din alt unghi. Aici am invatat ca pot sa dorm doar 4 ore si ca ma trezesc in creierii noptii cu bucurie!
Chiar daca nu posed un aparat de fotografiat (nu inca), am fost atinsa de microbul celor inzestrati si haraziti. M-am bucurat de bucuria lor si mi-am hranit setea de aventura din entuziasmul lor.
Ce e o tura foto? Este acea excursie in care stii cand pleci dar nu stii cu cate comori te intorci acasa. Este locul in care intalnesti cei mai frumosi si mai pasionati oameni, uniti de o nebunie comuna dar diferiti total. Ii uneste sclipirea din ochi si setea de umbre. Ma uitam la ei si ma minunam cat sunt de frumosi si de haraziti! Cu cata bucurie contempleaza si celebreaza viata si darurile ei.
O tura foto este locul in care gasesti explozia de bucurie la fiecare colt. Este locul in care neasteptatul se lasa descoperit si banalul ochiului profan pus in stralucire! O tura foto este locul in care universul meu s-a dat peste cap si nimic nu va mai fi la fel!
Ne-am scuturat sosetele de praf impreuna, am impartit aceasi sticla de apa, am ascultat tacerea apusului si ne-a tresarit sufletul la unison la fiecare geana a rasaritului! Am ras in hohote sau ne-am inghitit uimirea in liniste!
O tura foto este locul in care am deschis porti incredibile ale vietii, am intrat in casele oamenilor si le-am ascultat povestile de viata, am forfotit sub fustele unui dervis zburator, am impartit cu extaz mancarea localnicilor, ne-am prins in joaca copiilor ce calareau magarii sau am imortalizat caii salbatici.
O tura foto este locul in care o plimbare sub lumina lunii pline capata alta dimensiune, alta culoare si alta viziune a noptii!
Imaginea mea asupra vietii s-a schimbat dupa aceasta aventura. Am descoperit lucruri noi si acum privesc lumea printr-o prisma de lumina. Am plecat un om simplu, cu o imagine monocroma si m-am intors un om bogat, cu un rucsac bogat, plin de curcubee, povesti si oameni frumosi.
Viata ne este data o singura data! De noi depinde sa o cinstim!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Bali

Daca vrei sa vezi o femeie fericita, e suficient sa te uiti la pozele mele de vacanta.
Atata fericire pe fata, intensa si colorata, nu am avut in nicio vacanta, dar nicio vacanta nu se poate compara cu un retreat in Bali. Si vorba aceea, dupa ce gusti dintr-un retreat, cu greu vrei altceva.
Am plecat fara asteptari si fara sa stiu unde ma duc si ce fac. Facebook-ul mi-a adus si de data asta extazul la picioare, fara sa depun nici cel mai mic efort.
Am ajuns seara, muta de uimire la toate locurile din jurul meu, cu sufletul la gura sa le descopar a doua zi dimineata, in toata splendoarea lor si nu mica mi-a fost surpriza cand dimineata am deschis ochii intr-un décor de basm. Ma ciupeam sa ma trezesc, iar intrebarea care m-a urmarit in toata calatoria a fost: “ce am facut eu sa merit toate aceste minunatii?”
Fiecare pietricica, frunza, floare, arbore, copac are locul sau bine ales, iar hotelul din Ubud a fost o explozie de culoare, vegetatie si arta. Tablourile, statuile, gradinile, iazurile m-au facut sa imi stea inima in loc. Poti sa iti imaginezi un spa in mijlocul gradinii? Eu nu am crezut ca poate fi totul atat de frumos si zen, incat mi-am luat o zi libera si am experimentat masajul in aer liber, in adierea vantului si cantecul pasarilor. Rasfatul si relaxarea m-au inundat, iar de cateva ori am avut senzatia ca levitez, ca plutesc, pe masura ce ma afundam in vise si chill.

Ce este Bali pentru mine? Un taram de poveste, plin de energie, de bun gust, de frumusete, de culoare si de parfum de flori si betisoare. Oamenii sunt frumosi si calzi, buni si senini, amabili si relaxati, si nu mi-a fost usor sa le tin isonul, dar m-am dezbracat repede de stress si civilizatie, de occidentalismul greu de suportat cateodata.
Nu pot sa uit umbrarul sub care am facut yoga prima data, mantra care ne-a susurat in minte sau aromele care ne-au invaluit. Si daca inchid ochii, vad si acum gradina ce mi-a explodat imaginatia, pe care o voi pastra in memorie ca pe o oaza de liniste si culoare.
Acolo yoga a fost ceva firesc, un tribut adus trupului, ca sufletul avea déjà tot ce ii trebuia.
Daca acasa imi este greu sa meditez, in Bali a fost firesc, a venit cursiv si de la sine, fara sa mai fac liste de cumparaturi, de to do sau sa scriu emailuri in gand, cu ochii inchisi. Acolo mi-am facut gandurile sa taca, acolo mi-am ascultat adancurile mintii si tot acolo mi-am potolit “my crazy monkey”, am dresat-o si am facut-o sa fie buna, calma, intelegatoare si ascultatoare. Acolo mi-am luminat mintea si am deschis ochii cu ochii inchisi, spre o noua dimensiune, dincolo de barierele creierului. Am meditat firesc, in mijlocul ploii, in razele soarelui, in jurul focului, in lumina apusului sau a diminetii, in fata altarului vietii si a lumii aceleia.

Programul de vacanta a fost intens si incarcat de vibratia locului, am facut lucruri inimaginabile, in locuri inimaginabile, iar aceasta calatorie spirituala m-a facut sa imi dau seama cat de bine sunt eu cu mine, cu fiinta mea si cat de recunoscatoare sunt acestei vieti si lumi, ca ma lasa sa o traiesc frumos si sa o descopar cu dragoste. Am plecat cu gandul sa gasesc pace, liniste si echilibru si le-am gasit pe toate la un loc. Mi-am pus frangipani in par si le-am gasit pe toate, in ashram, in temple, in lanurile de orez, in spa-urile vizitate, in mirosul uleiurilor sau fumul betisoarelor, in dansul unduitor al soldurilor si a mainilor, in ofrandele pline de flori si dragoste, in susurul bolurilor tibetane, in flacarile focului purificator, in cantecul apei, in suvoiul ploii , in zambetul localnicilor, in cantecul copiilor sau in chemarea solitara a gecko-ului.

Ne-am odihnit trupul la finalul retreatului pe insula Gili Air, intr-o locatie de vis, cu plaje albe de corali si apa turquoise, cu apusuri inimaginabile, pe care pozele nu le pot reconstrui. Aici nu ai nevoie de nimic, decat de slapi si costum de baie, de restul are grija natura. Aici am mancat cel mai gustos ton si cei mai dulci creveti, aici am baut cele mai racoritoare coctailuri si cele mai parfumate fructe. Aici am primit botezul apei si m-am bucurat de linistea adancurilor, liniste pe care am mai auzit-o doar in inaltimile cerului. Aici m-am invelit cu curcubeie si mi-am colorat cerul! Aici timpul a stat in loc si am sarutat oceanul. Aici mi-am oprit butonul nelinistii si m-am abandonat bucuriei. Aici a pus veselia stapanire pe mine. Si nimic altceva nu a mai contat.

Bali inseamna “ofranda”, iar paradoxul este ca in aceasta vacanta am primit mai mult decat am dat: am dat frici, temeri, stress, si acum uita-te la mine: vezi raze de lumina cum imi tasnesc din inima sau vezi iubirea cum imi inunda ochii, vezi ca zambesc cu plamanii, vezi ca pasesc pe nori pufosi si ca port vesminte de petale, vezi ca pasii mei raspandesc parfum de iasomie si ca cerul de deasupra mea e colorat?

De fapt asta e lectia mea in Bali: este despre a fi versus a avea, asa ca am ales sa fiu! Am ales sa fiu eu, sa fiu senina, sa fiu fericita, sa fiu eliberata, sa fiu curajoasa, sa fiu o bucata din acest univers magic primit in dar!

Distribuie Aceasta Postare