Info – Repartizarea trimestriala a dividendelor

Stimate client,

Incepand cu data de 15 iulie 2018, a intrat in vigoare Legea 163/2018 privind repartizarea trimestriala a profitului in dividende, optional, tinand cont de urmatoarele conditii:

  • se vor intocmi situatii financiare interimare;
  • repartizarea profitului se realizeaza in limita profitului contabil net realizat, din care se scad pierderile anterioare;
  • dividendele platite in plus in avans, vor fi restituite in termen de 60 de zile de la data aprobarii situatiilor financiare anuale;
  • situatiile financiare interimare sunt supuse auditului, in cazul obligatiei de auditare statutara.

Cand nu este recomandat:

  • cand activitatea este sezoniera si exista riscul ca in trimestrele ulterioare sa se realizeze pierdere;
  • cand urmeaza investitii in trimestrele ulterioare, care vor afecta rezultatul fiscal ulterior;
  • cand fluxul de trezorerie (cash-flow) este negativ si riscati sa decapitalizati compania.

Va multumim si va stam la dispozitie pentru informatii suplimentare,

Echipa Ask for

Distribuie Aceasta Postare

Povestea omului cu mingea rosie

Povestea incepe asa: pe drumul de intoarcere din Serengeti spre Ngorongoro, vede un sat de masai, unde niste copii se jucau fotbal. Roaga soferul sa opreasca masina si se duce la bagaje, de unde scoate o minge rosie si o pompa. O umfla si fuge spre ei.

Ma uitam crucis si nu stiu nici acum de unde le-a scos, unde le-a tinut tot timpul. Ma gandeam ca vrea doar sa intre in contact cu ei, cu toate ca urma sa vizitam un sat de masai care ne astepta, care clar nu era acela. Sa ne intelegem, masaii nu sunt prietenosi fata de muzungu (albi) si am trecut prin niste momente tensionate la alte tentative ale lui Mirica de a se imprieteni cu ei. Si cand zic tensionate, imagineaza-ti ca soferul a zis doar sa ne urcam repede in masina si sa plecam.

Totul s-a derulat rapid, am fugit dupa el din masina, chiar daca am cazut cu fundul in maracini, nu aveam cum sa ratez momentul.

A fost magic! Le-a dat mingea si a inceput sa joace cateva pase cu ei. Bucuria de pe fetele copiiilor e greu de descris in cuvinte. Au inceput sa apara mai multi, sa ne invite in satul lor.

Ai vreo idee ce ne-au cerut acesti copii, de fiecare data cand opream in dreptul lor? Creioane. Nu bani, nu dulciuri. Creioane. Iar eu regret si acum ca imi lasasem geanta cu rechizite in Arusha si o pastram pentru Zanzibar. Daca te pregatesti pentru o vizita in safari, ia o punga de pixuri si creioane, pentru ca e cea mai buna moneda de imprietenire.  Sau o minge.

Nu am stat mult, poate pret de zece minute. I-am lasat pe acei copii bulversati, probabil cu o poveste pe care o vor spune de multe ori in jurul focului. Un gest simplu si un om magic, care s-a jucat cu ei.

Omul cu mingea rosie este Dan Mirica. Asa este el. Plin de surprize si cu o bucurie interioara pe care rar o mai intalnesti. Imprastie cu praf de zane peste tot unde merge. Ma fascineaza de cate ori am nororcul sa fiu in preajma lui. Ii voi fi vesnic recunoscatoare, pentru ca el mi-a schimbat viata si m-a invatat sa vad lumea in cadre, cu lumini si umbre. Iar lumea mea acum este mult mai frumoasa si mai colorata.

Iti multumesc, Dan Mirica!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Zanzibar – Hakuna Matata!

Azuriul de Zanzibar nu a fost inventat inca, iar daca te roade curiozitatea sa stii cum arata, esti la un bilet de avion distanta, pentru ca eu sunt neputincioasa in a-l descrie!

Dupa o saptamana in Tanzania, mi-am luat la revedere de la muntele Kilimanjaro de la distanta si deja acesta este unul dintre primele regrete, ca nu l-am salutat mai de aproape, dar la momentul acesta stiu sigur ca ma voi intoarce.

A trecut o luna si deja plang de cate ori procesez miile de poze sau ma uit la documentare despre animalele din Africa. De la lacrimat discret, azi am plans in hohote de dor de girafe (nu am niciuna la apus), iar Oku ca sa ma linisteasca, a decretat ca anul viitor mergem impreuna. Cred ca pana trece anul, o sa imi scoata cateva programe din grila, ca prea plang cu foc si nu stiu cat mai rezista.

Despre Zanzibar pot spune doar ca este un loc mirific, unde timpul a stat in loc si unde contrastul intre natura paradisiaca si saracia localnicilor te izbesc de nu te vezi. Dar tocmai acesta este farmecul, cele mai frumoase plaje, cu cel mai fin nisip alb, cu cele mai incredibile insule, parca rupte din Avatar, cu cele mai sarace case si cu cele mai multe gunoaie.

Turistul de resort de lux stramba din nas, dar il sfatuiesc sa ramana in resortul lui sau si mai bine, sa stea acasa sa se uite la poze si documentare turistice. Nu ai cum sa te duci intr-un loc sa nu ii gusti mancarea autentica, sa nu simti cum pulseaza viata si cum traiesc localnicii, sa nu te imprietenesti cu ei, sa faci cadouri copiiilor si sa te gandesti ca tu le-ai invadat spatiul si nu ei pe al tau. Oamenii aceia au o alta dimensiune a vietii si a timpului, au o bucurie de a trai si a respecta ceea ce natura le ofera, iar lentoarea vremilor au un alt ritm: pole-pole!

Este atat de multa frumusete, incat nu te mai saturi sa o privesti la tot pasul. Au fost multe momente in care am renuntat la aparatul foto si toate obiectivele pe care le-am carat cu mine, mi-am umplut retina si am contemplat in tacere.

Dupa o saptamana fara apa, internet si electricitate, cu rufele murdare si pline de praf, cand am ajuns la cazarea din Zanzibar, am uitat de toate restristiile anterioare si m-am bucurat de paradisul din jur. Queen of Sheeba este locul in care Laici si Malina ne-au primit cu grija si in care m-am simtit ca acasa.

Dus, crème, sampon, parfum, rochite albe si multe coctailuri. Sa inceapa relaxarea.

Tin minte ca l-am rugat pe Patrick, baiatul de la bar, sa inventam impreuna un mojito cu fructul pasiunii cules direct din copac.

De unde relaxare? Pentru ca programul a fost intens de dimineata pana seara si tanjesc si acum dupa hamacul in care nu am reusit sa zac nici macar un sfert de ora. Chiar daca in ziua libera avuta la dispozitie puteam sa stau la plaja, am preferat sa imi ocup timpul cu orice altceva. Singurul rasfat: un masaj in mijlocul gradinii, pe plaja, in zgomotul valurilor si adierea vantului, in cantecul suierat al frunzelor de palmier, moment in care am constientizat darul divin de care ma bucuram cu nesat!

Spice tour

Daca ar fi fost un concurs cu cine ghiceste mai multe mirodenii, l-as fi castigat pe loc.

A fost interesant sa vad condimentele asa cum cresc ele, sa le gust crude sau proaspete si sa le pretuiesc potentialul mai mult, de acum incolo. De cate ori ma gandesc la condimente si arta culinara, ma fascineaza sa fac legatura cu istoria locurilor. Cine a pus scortisoara in carnea tocata sau nucsoara in béchamel?

Pe langa condimente, Zanzibar e paradisul fructelor. Sa gusti din orice minune dumnezeiasca, sa ii simti gustul si parfumul authentic, sa iti dai seama ca ce ai vazut in supermarket nu are legatura cu realitatea, sunt lucururi care iti stabilesc alte repere si te marcheaza pe viata. Asa ramai, cu gandul “Acolo” si oricat incerci sa restabilesti gusturile si aromele, e o incercare timida de a te intoarce in timp si spatiu. Imi va fi greu sa refac gustul de mango, ananas sau papaya stropita cu lime, dar de fiecare data ma voi gandi la platoul de fructe de la micul dejun, iar acela va fi reperul meu.

Dupa ce am dat o tura de padurice, a urmat momentul cu nucile de cocos, culese din copac. Este incantator sa vezi cum un localnic se catara intr-un palmier cu mainile goale, pana sus, de iti sucesti gatul si te crezi la Cirque du Soleil. Mi-e greu sa descriu gustul nucii de cocos proaspata, cea tare sau cea moale, dar stiu ca zilele acelea am rontait ca niciodata. Imi aruncam in traista cate una-doua bucati, iar dimineata devreme, cu noaptea in cap, erau perfecte pana la micul dejun, sa nu beau cafeaua pe stomacul gol, chiar daca le scuturam de nisip sau furnici.

Turul a continuat cu pranzul in mijlocul padurii, in timp ce eram impodobiti cu coroane din frunze si bratari florale. Am mancat diverse bunatati, de la banane prajite, peste, curry si piri-piri, un ardei iute minuscul si ucigator. Cred ca este primul moment in care faceam cunostita cu bucataria locala, intr-un mod autentic. Este simpla, proaspata, cu usoare influente indiene, cu multe legume si fructe, cu sosuri si mirodenii.

Regalul maxim a fost degustarea de fructe. Cred ca am degustat peste 10 fructe, pe unele le mai intalnisem in Asia, iar altele pentru prima data. Le-am uitat pe toate cum se numesc, insa ghidul nostru ne-a pregatit pentru momentul de maxima intensitate, respectiv degustarea de durian. Incercasem durianul cu niste ani in urma in Thailanda, dar abandonasem pe parcurs, in drum spre nas. Mi-am dat seama ca pot sa traiesc si fara aceasta legatura dintre mine si fructul regilor. Durianul este un fruct pe care ori il iubesti, ori il urasti. Miroase execrabil, un amestec de hoit, picioare nespalate si gaz, chiar si in aer liber si fara sa fie taiat, pur si simplu duhneste. Dar, daca reusesti sa respiri pe gura in timp ce il gusti, descoperi o pulpa moale si cremoasa, similara cu cea mai fina crema de vanilie. Am incercat, nu mi-a iesit si am pus punct experientei. A treia oara nu voi mai incerca.

Tur de Stone Town

Abia dupa ce am ajuns acasa, am aflat ca Orasul de Piatra este pe lista UNESCO, pentru ca nu sunt un calator organizat si nu citesc despre locurile pe care urmeaza sa le vizitez, le las pe ele sa spuna ce au de spus, sa ma surprinda si sa le descopar pas cu pas. Emotiile la fata locului sunt mai importante pentru mine decat impresiile fondate sau nefondate ale altui turist. Despre Stone Town stiam doar ca a fost locul nasterii lui Freddie Mercury (pe numele lui original Farouk Bulsara), iar la fata locului si cu grija pretioasa a lui Almas, ghidului nostru, am putut intelege de ce o tara musulmana nu se mandreste cu acest lucru si nu au facut din casa lui un loc de pelerinaj.

Stone Town l-am descoperit ca pe un oras fascinant, iar marele meu regret este ca nu am avut suficient timp la dispozitie sa ma ratacesc prin el. Arhitectura este incredibila, cu multe accente coloniale, indiene, europene si maure. Arata exact ca imaginea perfecta din visele mele a orasului Casablanca, cel din film, pentru ca cel adevarat din Maroc nu are nicio legatura cu imaginatia.

Sau pot spune despre Stone Town ca este un Babilon mai modern, nu atat de autentic precum Marakesh. Gasesti aici un amestec perfect de stiluri, culturi, culori si mirosuri. Mirosul marii si al algelor, amestecat cu mirosul din piata de peste si al fructelor. Poate ca daca as fi nimerit in alta perioada si nu in peroada Ramadamului, as fi intalnit mirosul de scortisoara inlcusiv in timpul zilei si nu doar seara.

Apusurile din port, mancarea delicioasa, forfota pietii, vanzatorii de fructe, tablourile colorate, magazinele de bijuterii si tanzanite, balcoanele superbe, barcile de lemn, copiii galagiosi si jucausi, colectia incredibila de usi, carora ar trebui sa le faca cineva un muzeu, dar de fapt intregul oras este un muzeu in aer liber.

Cand ma plimbam pe strazi, imi tot puneam intrebarea daca as vrea sa locuiesc aici. Inca nu am gasit raspunsul, dar stiu clar ca ma voi intoarce si ma voi pierde prin el, voi face un album de fotografii numai cu usi si balcoane, imi voi face curaj si voi intra in piata de peste, voi intra in fiecare magazin cu tablouri si voi admira apusul in port, pana voi ramane fara ganduri.

Prison Island

Din Stone Town am luat barca pana la Prison Island si nu stiam la ce sa ma astept.

Norocul si desfatarea maxima a fost Almas, ghidul care ne-a purtat curiozitatea si ne-a transpus in lumea care urma sa fie un pic mai mult inteleasa. Almas m-a impresionat profund, cu bagajul lui de cunostinte si engleza britanica desavarsita, incat eram sigura ca a studiat in Anglia. Nu mica ne-a fost mirarea cand am aflat ca accentul lui fusese insusit de unul singur, cu ajutorul unui ghid de conversatie.

Zanzibar are o istorie intunecata, este o insula partial independenta de Tanzania, pe care le uneste doar steagul si armata, cu guvern si presedinte separat de continent. Predominant musulmana, are vagi urme de crestinism ramas de la portughezi si britanici, insa califatul omanez si-a pus amprenta profund peste 98% din populatie.

Mirodeniile, fildesul si comertul cu sclavi, precum si pozitia strategica pe care o detine, au facut ca Zanzibarul sa fie tinta tuturor celor care au incercat sa domine acest taram scaldat de apele Oceanului Indian.

Prison Island este momentan un sanctuar pentru broaste testoase uriase, unele de peste 100 de ani, care incearca sa imblanzeasca energia plina de suferinta a acestui loc sumbru.

Almas ne povestise ca locul fusese folosit ca inchisoare pentru sclavi, loc de sfarsit pentru leprosi si apoi carantina pentru noii sositi. Am preferat sa stau in curtea exterioara la umbra unui frangipani, insa colegii de grup m-au momit cu bere rece si am cedat. Simteam tristetea locului fix in plex si am vrut sa evit vizita inchisorii, fara sa regret. Patosul cu care ghidul ne-a transpus in vremurile de atunci, m-au facut sa le simt durerea si nu am putut sa imi retin lacrimile. Chiar si acum imi rasuna cuvintele lui despre sclavagism si despre faptul ca nu doar albii sunt vinovati in totalitate de acea perioada, ca oamenii erau vanduti de ai lor, fie ca erau sefi de tribi sau persoane apropriate. Cu atat mai mult cu cat comertul cu sclavi a continuat clandestin, chiar si dupa ce sclavia a fost abolita. Eram tacuti toti si fara setea de a pune intrebari, ca pana atunci. Cand m-am dus la toaleta si am vazut inelele mari de fier de care erau legate lanturile, chiar am izbucnit in plans, de parca le auzeam disperarea si lipsa de speranta.  Nu am stiut despre mine ca pot fi atat de senzitiva si receptiva la energiile locurilor, insa am constientizat ca probabil vor trebui sa treaca multe generatii care sa uite si sa ierte acele timpuri, sa le spele culoarea pielii si sa nu mai vedem in privirile lor scanteile de durere mocnita. Poate ca pentru mine vizita insulei a fost ca un moment de remuscare si toleranta si singurul lucru pe care il puteam face era sa imi cer iertare in numele tuturor muzungu care le-au adus atata suferinta. Si poate la un moment dat, cuvantul muzungu (albi) va fi spus intr-un sens fratesc si fara alte conotatii.

Plaja Kae

Unul din apusurile din Zanzibar l-am intampinat pe plaja Kae, un loc incredibil. Inchide ochii, scade 30 de ani din Vama Veche, inlocuieste nisipul cu unul alb si schimba rasaritul cu apusul. Asta este plaja Kae, asa cum ti-ai dori tu sa fie Vama Veche din mintea ta, nu cea de acum. Lume relaxata, un beach bar, fericire si profundul omagiu adus soarelui la final de zi. Am stat prea putin, ca sa ne bucuram de ea asa cum ar fi meritat, insa dupa lasarea intunericului, ne-am urcat in barci, ca sa scurtam drumul cu microbuzul. Experienta a fost memorabila din cauza frigului si a apei, care ne-a stropit pana la piele, insa am cantat tot ce ne-a trecut prin minte si cat ne-au tinut plamanii, ca sa ne incalzim.

Jozani forest

In Zanzibar mai toate drumurile dureaza cam o ora, insa nu ma saturam sa privesc pe fereastra microbuzului. Casele micute cu maxim doua camere si aproape fara ferestre, erau izbitor de asemanatoare cu cele din Maldive, din roca de recif gri si trista, dar care tineau piept caldurii. Copiii in uniforme in drum spre scoala erau un spectacol in sine si le faceam cu mana, iar ei imi raspundeau cu veselie si deschidere.

Ajungand la destinatie in slapi, rangerul care urma sa ne insoteasca ma cearta ca nu am incaltari de snorkeling si iata cum ma pricopsesc cu o pereche de cizme de cauciuc marimea 42, singura mea grija ulterioara fiind sa nu le pierd prin noroiul si desisul mocirlei, dar m-am descurcat onorabil.

Jozani forest este un loc ireal, o jungla plina de animalute mari si mici, insa cele mai pretioase sunt maimutele Red Colobus de Zanzibar, niste minunatii zburlite incredibile, pentru care cel mai mare dusman este fiinta umana.

Dupa maimute, veverite, miriapozi, libelule si o broscuta cat gamalia unui ac, a urmat padurea de mahoni, un alt loc umed si inedit. Daca inchid ochii, pot simti chiar si acum aerul incredibil si fosnetul padurii, lumina filtrata si tipetele stridente ale maimutelor.

Insa aventura nu s-a oprit aici si insula mai avea o multime de secrete pentru noi. Desisul de mangrove, unic in lume pentru ca se regasesc aici trei tipuri diferite din aceasta specie: albe, rosii si negre, aceste minunatii de plante care se hranesc cu apa sarata. Mai greu cu pozele, ca deh, mai greu cu lumina, insa acest ecosistem si grija fata de natura, mi-au confirmat inca o data respectul pentru acesti oameni, care si-au rupt din pamanturile lor si ni le-au pus la dispozitie noua, turistii profani ai acestei planete, de multe ori doar cu pretentii si lipsiti de toleranta.

Si pentru ca trebuia sa prindem apusul intr-un loc de poveste, Mirica a avut grija sa ne duca pe plaja Nungwi. Cum sa descriu acest loc fara sa par aroganta sau exaltata? O plaja lata, plina de barci cu panze, cu mestesugari care robotesc la umbra palmierilor, cu copii jucausi si veseli, cu femei la pescuit, cu tineri care se antreneaza la fotbal sau alearga nestingheriti, cu ciori, multe ciori in loc de pescarusi, cu un far uitat de timp, cu multe culori ale esarfelor sau hijaburilor femeilor, acesta este Nungwi.

Blue Safari

Cea mai intensa aventura avuta a fost Blue Safari. In sensul ca am plecat de la hotel la 5 dimineata, in bezna totala si ne-am intors tot in bezna.

Debutul a fost inotul cu delfinii, la care am zis pas. Poate ca m-am speriat de vremea innorata si barcutele mici precum cojile de nuca, ce urmau sa ne duca intr-un loc nedefinit. Apa parea prea rece si vantul prea taios, iar eu nu avusesem suficienta inspiratie sa imi iau vreo haina groasa, dar oricum nu conta, ca oricum m-as fi intors uda. Da-mi doamne mintea de pe urma, insa pot spune ca am incercat sa imi ocup ora de asteptare cu poze la cel ce fusese cel mai mare si batran baobab de pe insula, rapus de sezonul ploios care tocmai se terminase. Colegii s-au intors uzi fleasca, dar bucurosi ca vazusera delfinii, iar cativa curajosi chiar s-au aruncat in apa sa inoate impreuna. Dupa asta, a urmat o alta barca, mai mare ce e drept, dar de lemn si cu panze. Aveam o singura grija, sa tin aparatul foto cat mai sus sa nu se ude, atat la urcare, cat si la coborare, pentru ca aici nu exista pontoane. Te urci in barca cu apa pana la fund, te dai jos din barca la fel. Iar grija continua in timp ce navighezi este tot aparatul, pentru ca vantul imprastie stropi de apa in toate directiile.

Insa tot efortul asta a fost uitat dupa ce am ajuns la destinatii, pentru ca au fost mai multe destinatii.

O insula minuscula rupta din rai, unde am incremenit de atata frumusete. Grote, mangrove, plaje, stanci, vegetatie, nisip alb si soare. Zburdam ca descreieratii si nu stiam ce sa facem mai repede: sa exploram, sa inotam, sa stam la soare, sa facem poze sau sa mancam fructele de la micul dejun. Timpul a fost necrutator si iar fundul in apa si sus in barca.

A urmat Laguna Albastra de Africa, care iti taie respiratia. Nu am ajuns in cea din Thailanda, insa cea de aici e chiar mai frumoasa decat cea din film. Sederea nu a fost lunga, pentru ca fluxul ne-ar fi lasat sechestrati intre stanci, asa ca a urmat o alta insula, drept popas pentru pranz. De data asta era mai mare, insa nelocuita si doar ca popas pentru turisti infometati. Sa ne intelegem, o insula in mjlocul apei, cu niste locuri rudimentare de popas, cu banci lungi de lemn, insa ne-au fost servite niste platouri imense cu fructe de mare si peste, sosuri si orez. In timp ce infulecam mai abitir, a mai sosit un platou care si acum ma face sa ma frec la ochi: cei mai deliciosi homari la gratar mancati vreodata. Sa recapitulam. In mijlocul unei insule pustii, am mancat mai bine decat in alte locuri cu multe fite si pretentii.

Dupa leneveala si o bere, iar cu apa pana la fund si tusti in barca. Inca o destinatie: sandbank, o micro-insula de nisip, care apare si dispare dupa cum dicteaza mareea. Experimentasem senzatia in Maldive, este absolut incredibila, insa aceasta nu era plina cu turisti, ci cu niste pescarusi mici si galagiosi. Sa imi fie cu iertare, dar i-am alergat, pana cand sandbankul a ramas doar al nostru, intr-o bucurie copilareasca, greu de descris in cuvinte. A urmat drumul deja traditional pana la barca, cu fundul in apa si traista sus, insa la intoarcere vantul ne-a fost prielnic si am mers cu panzele deschise. Acum intelegeam in sfarsit adevarata valoare a acestor barci de lemn si cum cu ele au fost cucerite teritorii intregi.

Calea lactee din Zanzibar

Poate cel mai frumos lucru de facut in Zanzibar este sa privesti cerul noaptea, inainte sa rasara luna. Calea Lactee arata ca niciunde in lume, de te ia ameteala pana te lasa fara cuvinte.

Soarele apune intre 18 si 18:30, iar intunericul cade repede, ca deh, suntem aproape de Ecuator. In una din zile, pe cand ne intorceam din excursie, Mirica l-a rugat pe sofer sa opreasca intre sate si atunci am vazut prima data Milky Way.

Si cum nu stiam cum sa descriu in cuvinte, asa ca pentru prima data am facut fotografie astrala. Sa va spun ce emotie aveam si cat de nerabdatoare eram, nu mai are rost. Dar trei temerari, ne-am aventurat noaptea pe plaja, cu trepiedele in spinare, infruntand mareea si bezna, ne-am dus mult in stanga hotelului, pana la o plaja pustie si fara sursa de lumina., dupa cum ne indrumase Laici. As fi ramas acolo, iar daca m-as fi ridicat pe varfuri, cred ca as fi atins stelele. Cativa licurici ne-au aratat toata splendoarea acelei nopti, pe care nu o voi uita niciodata. II voi ramane vesnic indatorata lui Sorin, ca a avut rabdare si grija sa ma invete, mi-a setat aparatul si mi-a spus ce sa fac, in timp ce eu si Elena topaiam ca doua exaltate, de zguduiam trepiedele pe plaja. La intoarcere refluxul isi facea treaba si m-am intors in camera cu scoici si melci adunate la lumina lunii. Sa ne intelegem, intr-o tura foto e un lux sa umblii noaptea pe plaja, mai ales ca a doua zi te trezesti la 5 si o iei de la capat, insa cui ii mai pasa de somn cu o asa comoara in aparat!

Plecarea a fost grea si dureroasa, cu lacrimi in ochi. E greu sa iti iei la revedere de la acele locuri si de la acei oameni. Iti vine sa juri ca te reintorci saptamana viitoare. De la oamenii care ne-au cazat cu ospitalitate si ne-au indeplinit toate dorintele, de la masaii care ne pazeau peste noapte si de la dansul lor, oferit ca surpriza intr-o seara, de la cele mai gustoase bucate pe care le-am gasit la Queen of Sheeba, de la sezlongurile pe care ne-am tolanit sub frunzele de palmier, de la ridichiile lui Laici sau Mimosa Pudica, pe care o asteptam sa creasca, de la florile din gradina sau coctailurile delicioase. Cum sa pleci cu usurinta?

Zanzibar mi-a leganat sufletul cu barcile lui de lemn si panze, l-a dezmierdat cu cele mai incredibile fructe, l-a alintat cu cele mai gustoase fructe de mare, mi-a purtat pasii pe cele mai stralucitoare plaje albe si mi-a mangaiat talpile cu cel mai fin nisip, mi-a innobilat privirea cu cea mai frumoasa lumina, mi-a imbogatit curcubeul cu cel mai frumos azuriu al apelor, mi-a oferit cele mai frumoase zambete de copii si mi-au ramas cele mai frumoase amintiri.

Hakuna Matata!

Distribuie Aceasta Postare

Delegarea de competente la Politie versus ANAF

Delegarea de competente la Politie versus ANAF – corporatista exprimare a increderii asumate sau acordate, de jos in sus si de sus in jos.

Intr-o tara plina de penali in inalte functii publice, cetateanul roman onest trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia la orice pas.

Am fost nevoita sa imi obtin doua caziere: unul fiscal si unul judiciar, experienta placuta pe de o parte si traumatizanta pe de alta parte, iar aceasta activitate a durat de la ora 10:30 pana la ora 15:00.

Intamplarea a scos la iveala disfunctionalitatile unui sistem bolnav si fara cale de insanatosire in cazul ANAF, ca o radiografie dusa la maxim a birocratizarii si umilintei la care contribuabilul este supus zi de zi.

Am poposit intai la ANAF sector 6. Bonul meu cu numarul 092 la ora 10:40 mi-a dezvaluit un numar de 51 de persoane inaintea mea. Ca un contribuabil serios, m-am deplasat la xerox-ul din proximitate sa imi cumpar formularul si m-am intors in incinta cu pricina, ca sa iau pulsul. Eram curioasa care este rata de retentie si cat dureaza o persoana. Insa conversatiile la asteptare m-au captivat, chiar daca initial eram horatata sa ma duc la politie in timpul acesta.

Am reperat un colt de masa liber, in ideea sa imi completez formularul, insa nu aveam nimic de scris. Imi uitasem stiloul pe birou, asa ca m-am intors la xerox.

Un cuplu de oameni in varsta aveau o reala problema cu toaleta publica, ce nu voia sa se elibereze, iar domnul octogenar motiva ca are diabet si nu mai poate, in timp ce statea pe scaun, imboldindu-si consoarta sa sparga usa. Femeia lui ii exlica rabdatoare sa se abtina, ca ea nu vrea sa isi piarda randul. Lipsa de respect urla din toaleta. Cea pentru personal e cu cheie, cea pentru public e blocata.

Numaram cu atentie cate persoane sunt strigate si cate se prezinta la ghiseu. Sa ne intelegem: patru tipuri de bonuri, cate doua strigaturi la fiecare numar, inmultit cu o ora si eu cu 51 de persoane inainte. Va zic eu, 75% din ei pleaca, isi arunca bonurile si abandoneaza. Cam cat timp a fost pierdut si cat de productive au fost doamnele de la ANAF azi? Dar maine? Dar mereu?

Din cand in cand, o doamna functionara iesea cu un vraf de documente, printre care si cazierul meu fiscal, urca scarile la etajul unu, drumurile dese si zilnice contribuind substantial la zveltetea de care dadea dovada, cu tocuri considerabile si neincomodata de ele. Lucrurile au mers mai repede, adica 1:30 de minute si nu am poposit mai mult de doua minute, prezentand cartea de identitate original si copie si formularul corespunzator. Mi-a solicitat numarul bonului, urmand sa fiu strigata cand este gata certificatul, care trebuia eliberat si semnat. Dupa alte 45 de minute a fost gata si certificatul meu.

Stau si ma intreb, in calitate de cetatean onest, oare oamenii acestia, care conduc unitatile ANAF, ei nu au auzit de eficientizare, de evolutie, de respect si de incredere?

Ei nu stiu decat sa stearga pe jos cu tine, sa te puna sa te ploconesti, sa tipe, sa se rasteasca, sa iti ingreuneze existenta, sa-ti faca viata un iad, sa te lipsesti de toate si de tot.

Pacat de sediul amenajat si tehnologizat cu bilete de ordine, pentru ca este un haos in acvariile cu ferestre mici si ghisee tixite, cu oameni care sprijina peretii, inghesuindu-se unii in altii, cu trei scaune stirbe si sistemul audio care iti toaca creierii marunt, precum carnea pentru chiftele.

Urmeaza partea a doua: obtinerea cazierului judiciar la sectia de politie de pe Lascar Catargiu, o sectie de politie aerisita, cu plante decorative naturale, cu scaune  si televizor, cu formulare puse la dispozitie si pix, da pix! Completezi formularul, lasi buletinul, fara sa fie nevoie de copie.

Domnisoara politista este placuta, amabila si foarte socant: zambeste. Chiar am schimbat cateva cuvinte despre lucrul cu publicul si i-am recomandat sa fie bucuroasa ca sefii ei au incredere in ea si ca semneaza singura cazierele pe care le elibereaza, ca nu e nevoie sa se plimbe cu documentele pe la vreun sef plictisit, ca lucreaza intr-un mediu placut si nu o sfatuiesc sa isi scoata un cazier fiscal, ca sa vada cat de disfunctionale pot fi lucrurile in alta parte. A ras in hohote cand i-am amintit de plante, de televizor si de pix si mi-a marturisit ca i-am facut ziua frumoasa.

Acum revin la discutia initiala: de ce Politia are incredere in angajatii sai si nu semneaza niciun alt sef aceste caziere, iar la ANAF ne lovim de aceasta neasumare si lipsa de incredere in angajatii proprii?

De ce lucrurile nu se simplifica si sunt complicate? De ce pentru doua documente a trebuit sa pierd o multime de ore si nu ne gandim niciodata la incredere, simplificare, comoditate, usurinta?

Si pun intrebarea care ma bantuie: intr-o tara condusa de penali, de ce trebuie sa imi dovedesc nevinovatia la orice pas?

Distribuie Aceasta Postare

Instax-ul si copiii din Zanzibar

Interactiunea cu copiii din Africa a fost cea mai asteptata experienta din aceasta vacanta.

Am plecat pregatita cu un Instax Fuji si cateva cutii pentru poze pe hartie. Instaxul este acel aparat foto care printeaza pozele pe loc, ca un vechi polaroid din vremurile copilariei noastre. L-am primit cadou de ziua mea, dar il tineam cu sfintenie, fara sa stiu sa il folosesc, inspirata de proiectul lui @hobograph de pe Instagram cu @pictureforapicture. Mi se pareau fascinante pozele lui, cu copii si adulti, cu printul in mana, proiect cu care am rezonat de cand l-am descoperit.

Pe langa Instax, am carat dupa mine cadouri pentru copii: carti de colorat, caiete, carnetele, pixuri, creioane de colorat, creioane cerate, plastilina si doua ghiozdanele.

Asteptam cu nerabdare momentul, doar ca activitatile tumultoase de pe Zanzibar ne-au tinut ocupati pana in ziua plecarii.

Putin dupa pranz, am plecat in sat in cautare de copii, sat care era toropit in amorteala amiezii.

Doar ca universul avea alte planuri cu noi si ne-a scos-o in cale pe Fatma, o fetita pe care nu o voi uita niciodata si nici ea pe noi, pe o prispa care a devenit atelierul nostru foto temporar.

Fatma avea un chip luminos si un hijab roz, ne-a zambit si am inceput sa vorbim cu ea, atat cat ii permitea engleza si mie emotiile. I-am oferit un ghizdan plin cu rechizite si i-am vazut zambetul pe fata, zambet care de altfel a fost destul de rar pe chipurile copiiilor africani. Atunci i-am facut o poza cu Instaxul, pe care i-am dat-o cadou, iar timpul in care hartia alba se transforma in poza, ne-a lasat sa ii descoperim uimirea si bucuria de pe fata Fatmei.

Ea a disparut cu cadourile primite si evident ca a anuntat toti copiii din sat, care ne-au inconjurat in scurt timp, fara sa ne lase ragaz sa ne dumirim sau sa ne organizam in impartirea cadourilor. Asa ca manutele intinse au primit cate un cadou de la Dan, care cu greu tinea piept invalmaselii, Sorin impartea haotic bomboane, iar eu aveam treaba, pe rand cu Instaxul si cu aparatul foto, in timp ce Elena incerca sa ne organizeze pe toti, fara succes. Imi amintesc cu drag cand baietii le explicau copiiilor care e faza cu plastilina si cum sa se joace cu ea, fara sa o manance.

La un moment dat a aparut din nou Fatma, cu ghiozdanul strans la piept si a intrat pe usa casei unde stateam. Mama ei a deschis cu un zambet larg si incantata de cadourile primite de fiica ei, le-a pus bine in casa si s-a reintors printre noi si ceilalti copii. La un moment dat, Sorin a cautat-o prin multime cu o mana plina de bomboane, ea le-a primit si le-a oferit unei fete mai mari, care statea cuminte pe prispa, fara sa intinda mana si care nu primise nimic. Acesta este motivul pentru care am marturisit ca Fatma mi-a intrat in suflet si acolo imi va ramane.

Nu am imortalizat momentul in prea multe poze, pentru ca nu am avut timp, dar intensitatea trairilor acelui moment unic nu ne va lasa sa il uitam.

Coplesitor a fost faptul ca, pentru prima data in Africa, copiii au stat la poze si chiar au tras de mine sa le fac poze cu Instaxul, lucru care nu ni se mai intamplase pana atunci. De obicei se tranteau la pamant, se ascundeau sau fetitele isi trageau hijabul pe fata. Au fost veseli si deschisi fata de noi, au fost prietenosi, chiar daca pana atunci le simteam sfiala si reticenta fata de turisti.

Cand am terminat cadourile, bomboanele si hartia din Instax, am plecat fericiti si plini de emotie. Eram atat de fericita, incat cu greu pot descrie in cuvinte. Si-au luat la revedere de la noi, ne-au oferit cele mai frumoase si mai sincere zambete, le-am urat succes la scoala si sa invete mult.

Topaiam intr-un picior si le multumeam celor 3 prieteni care m-au insotit, pentru ca nu este usor sa gestionezi un astfel de moment, cand copiii se calca in picioare si tabara efectiv pe tine!

Cand se spune ca esti fericit atunci cand daruiesti si nu atunci cand primesti, va rog sa ma credeti ca este adevarat, am experimentat pe pielea mea!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Safari – Serengeti si Ngorongoro

A trebuit sa treaca niste zile de la intoarcerea acasa dupa aceasta vacanta, sa mi se aseze gandurile si impresiile, pentru ca emotiile au fost intense si am trait in doua saptamani o aventura memorabila, cat pentru o viata intreaga.

Am avut doua vacante in una, o saptamana in Tanzania si o alta in Zanzibar. Doisprezece nebuni frumosi, pasionati de aventura si fotografie, cu asteptarile mute si teama de necunoscut, cu frici de boli, tantari, dileme si mii de intrebari. Toate fricile ne-au disparut dupa doua zile si ne-a legat minunea celor ce a urmat. Caram cu noi povara echipamentelor si a dorintei nebune de a ne umple cardurile cu amintiri si cu povesti. Ne-am descoperit timid unul pe celalalt, ne-am tatonat dorintele si ne-am setat energiile. Gustam pentru a doua oara din magia unei ture foto, unde la prima m-am prezentat doar cu un telefon mobil, dar in cateva luni m-a cuprins pasiunea de fiorul si emotiile acestei dependente.

Am plecat cu sufletul la gura sa descopar Africa profunda, chit ca interactionasem timid cu ea in Maroc si Egipt si ca sufletul meu rezonase pana acum cu Asia, mai ales ca cele doua continente aveau drept numitor comun: Oceanul Indian.

Am aterizat la Kilimanjaro, care in semetia lui se lasa privit cu coada ochilor si am ramas cu un regret ca nu l-am privit intens, sa ii respir adanc energia pe care o emana. Dar vorba aceea, sa las pe unde merg lucruri de facut, ca poate ma trage destinul din nou, chiar daca lumea e mare si viata scurta.

Africa in mintea mea avea doar doua culori: rosu si galben, dar dupa sezonul ploios am descoperit Africa verde si nu se compara nimic cu ceea ce imi imaginasem ca voi vedea.

Din cand in cand zaream pomi infloriti, cu ciorchine generoase galbene si stacojii. Pe masura ce ne indepartam de Arusha, in goana calului, lucrurile s-au schimbat. Peisajul pastra urmele adanci ale ploii, cu suvoiae sapate in tarana rosie, vegetatia s-a rarit, fiind dominata de arbustii teposi de acacia.

Am intrat pe teritoriul masailor si am inceput sa vedem vaci si capre in jurul baltilor ramase dupa ploaie, flancate de barbatii aceia falnici, acoperiti de straiele lor colorate si sprijiniti in ciomagul de care nu se despart niciodata. Semetia lor fascineaza definitiv si iremediabil turistul occidental.

Revin obsesiv la ideea de verde de Africa, pe care l-am privit cu nesat, fara sa ma satur. Mai ales cu cat ne apropiam de Ngorngoro, pe care l-am descoperit in treacat, dar aveam sa il revad dupa 3 zile in profunzime. Mai mult de atat, nu credeam ca voi descoperi in Africa culturi intregi de orez, care ma purtau cu gandul din nou la Bali-ul drag sufletului meu. Iar o alta paralela pe care am regasit-o in casele mici africane cu maxim 2 camarute si cu ferestre mici sau deloc, care semanau izbitor de mult cu cele din Maldive, mai ales ca cele din Zanzibar erau din aceeasi roca de recif, in care puteam deslusi cu usurinta fosilele calcaroase de crustacee si corali.

Ma uitam pe geamul jeepului si zambeam la fiecare cadru care imi defila prin fata ochilor, fara sa mai fac poze, pentru ca nu mai avea rost. Ma bucuram si ma incarcam, cu sufletul la gura pentru ce va urma, pentru ca acesta era abia inceputul.

Am trecut poarta parcului Ngornogoro, a carui prezenta a fost semnalata inainte, de razlete si amuzante familii de babuini tupeisti, de vegetatie luxurianta, de imaginea coplesitoare a lacului Manyara si buza caldarii vulcanice. Drumul a fost gradual in intensitate, de la aparitiile razlete ale primelor zebre si girafe, iar pe masura ce avansam, vedeam cum peisajul se schimba semnificativ, cum florile si verdele dispar si isi face aparitia peisajul iconic de savana, cu iarba inalta, cu sate de masai, cu animale care nu tin cont de granite si garduri imaginare. Splendoarea a atins apogeul cand am parasit Ngorongoro si am pasit pe poarta parcului Serengeti. Un loc ca in documentare, traiam live tot ce vazusem pe National Geographic. Ma ciupeam si ma frecam la ochi, muta de uimire. Savana mi se dezvaluia in fata ochilor asa cum o visasem. Soarele se pregatea de culcare si primul apus in savana mi s-a aratat ca in visele mele cele mai indraznete. Uita-te tu, cititorule la o poza cu apusul sau cu rasaritul si inmulteste cu zece fiecare emotie si fiecare culoare. Realitatea e mult mai intensa si mai coplesitoare decat orice aparat performant care s-ar cazni sa o redea, pentru ca natura nu are cum sa fie reprodusa. Animalele ne insoteau drumul masinii pana cand s-a lasat intunericul. Daca apusul se revarsa in toata splendoarea lui intre 18 si 18:30, intunericul vine brusc, de poti sa iti bagi degetele in ochi, insa norocul nostru a fost luna plina. Cam cat noroc sa ai intr-o singura excursie? Si tot pe intuneric am ajuns la campingul nostru, prafuiti si infometati, cu mult peste ora de sosire recomandata de regulile parcului. Aceasta campie nesfarsita (Serengeti in limba masai inseamna campie nesfarsita) de peste 30.000 km² este o minune pentru omenire, asa cum este ea pastrata si protejata. Are regulile ei bine definite si accesul este reglementat. Mai mult de atat, cati intra, atatia trebuie sa iasa, la ore stabilite si respectate.

Ne-am luat in primire corturile si sacii de dormit, am dat nas in nas cu realitatea in sensul ca nu aveam curent electric si nici internet, la toaleta trebuia sa mergem insotiti si sa nu parasim spatiul campingului. Seara temperatura coboara rapid spre 5-10 grade, deci adio dus in mijlocul naturii, chit ca am avut apa la dispozitie, ne-am folosit de servetelele umede si chiar ne-am obisnuit cu toate aceste neajunsuri. De fapt, ne-am testat limitele fiecare din noi, am carat lucruri inutile si ne-am intors la nevoile esentiale.

Avem nevoie de putine lucruri in viata pentru a fi fericiti, iar acesta este cel mai mare cadou pe care mie mi l-a adus aventura care urma. Cei doi bucatari, care ne-au asteptat si ne-au pregatit masa, ne-au adus cele mai bune mancaruri din lume, le-am presarat cu rasete si glume, repere greu de egalat de acum incolo.

Prima noapte in safari

Daca s-ar inscrie cosmarurile la concurs, m-as clasa pe podium cu cel mai tare live. Prima noapte in safari a fost ca un cosmar in direct, treaza fiind. Un sir de corturi, in mijlocul pustiului, fara electricitate si alte conditii, cu toate temerile facute buchet la ora 21, m-am bagat in sacul de dormit. M-a luat somnul repede, insa m-am trezit la un moment dat, intr-o simfonie de sforaituri si tipete stridente de animale salbatice, ceva mai inspaimantator nu am trait niciodata, mai ales ca visele mi se impleteau cu realitatea si nu mai reuseam sa discern starea de normalitate. Zbieretele stridente erau un cocktail perfect de zgomote terifiante, cat sa ii permita imaginatiei mele sa o ia definitiv razna. Imi tineam respiratia de cate ori auzeam ceva ciudat, dar toate zgomotele erau ciudate. Agonia a durat mai multe reprize de somn si trezire, cu urletele si mugetele de rigoare, de mai aveam putin si faceam instant pe mine, in sacul de dormit.

Rangerii ne informasera sa nu mergem singuri la toaleta, asa ca riscam sa imi ud sacul de dormit. Simteam cum imi amorteste cate o parte a corpului, dar de spaima nu indrazneam sa ma intorc pe partea cealalta. Chiar si cu ochii deschisi aveam impresia ca vad luminite, ma frecam la ochi si clipeam profund de cateva ori, pana cand dispareau, pentru ca nu erau decat in inchipuirea mea. M-am trezit de mai multe ori, iar eu de regula nu ma trezesc niciodata noaptea si numaram orele, ori de cate ori ma uitam la ceas, cu rugaciuni ca mai am putin si ca rezist pana suna alarma. Cu toate ca trebuia sa ma trezesc la 5:45, pe la 5, cand au inceput sa apara zgomote umane, am zis gata, ajunge cu somnul. M-am imbracat cu ce am apucat, cu hainele pe dos si culmea, nu era doar cortul nostru trezit, asa ca am facut o gasca serioasa si am indraznit sa mergem la toaleta. Impresiile noptii au fost similare si am trait aceleasi experiente terifiante, dar in timp ce ne spalam pe dinti, radeam in hohote de toate fricile avute, mai ales ca supravietuisem. Dusul de dimineata a echivalat cu stersul cu servetele umede pe sub pijamale, peste care am pus haine la nimereala. Inca era frig, dar nu mai conta, noaptea se terminase.

A doua noapte in cort a fost mult mai decenta, datorita unui coniac armenesc consumat pe post de somnifer. Ceva hiene, un muget de leu, insa am reusit sa scornesc o logica inainte sa adorm. Atat leul cat si hiena, teoretic ar ataca in liniste si nu scotand sunete inspaimantatoare. Prin urmare, a-si face simtita prezenta in timpul noptii, ar putea avea alt scop decat o masa copioasa, de exemplu o intalnire amoroasa sau o lupta pentru teritoriu. Somnul meu a fost mult mai profund cu aceasta teorie in gand. Asa ca dimineata m-am trezit cu mult inainte decat intentionasem si am pregatit cafeaua pentru tot grupul , iar la ora 6 paraseam campingul si ne indreptam spre urmatoarea tabara, fix in caldarea Ngorongoro. Am plecat cat sa prindem rasaritul idilic, cu copaci de acacia si sperand la silueta unei girafe.

Sa ne intelegem, in tura foto rasaritul si apusul sunt cele mai importante momente, pe care nu ai cum sa le ratezi, indiferent care iti este bioritmul obisnuit. Daca rasaritul este o explozie de bucurie si trezire la viata pentru un nou inceput, apusul este liniste si melancolie, in timp ce soarele coboara incet si pune punct zilei.

Imi doream cadrul perfect pentru Africa: rasarit sau apus, soarele in culori naucitoare, pomul perfect – umbrela africana. Si o girafa. Doar ca universul le-a dat in dimineata asta pe rand. Prima a fost girafa, intr-o inghesuiala de boscheti, iar eu eram cu ochii carpiti de somn si pana am reusit sa ma dumiresc cu butoanele aparatului, girafa mea s-a pierdut in semi-intuneric.

O zi in savana nu face altceva decat sa te surprinda si sa te ia pe neasteptate, iar la un moment dat mi-au dat lacrimile de intensitatea emotiilor momentelor traite. Doua masini cu cate sase nebuni frumosi, cu rasete, glume si prietenii legate instant, cu mic dejun pe capota masinilor, cu doi soferi de poveste, Noelle si Vumi, cu pipi si spaima in spatele jeepului si cu amintiri impletite pentru tot restul vietii.

Ce a urmat a fost de poveste si parca as vrea ca pozele sa vorbeasca in locul meu, pentru ca sunt prea putine cuvintele sa pot reda cat de generos a fost universul cu noi si vreau sa va asigur ca toate darurile lui le-am primit cu bucurie si cu sufletul deschis.

Ziua a inceput cu doua mari grupuri de elefanti reuniti intr-o oaza, care ne-au desfatat cu toate nazbatiile de care au putut da dovada. I-am vazut harjonindu-se, jucandu-se, la spa – frecandu-se de un copac, cate un pui mai adolescent cocotandu-se pe stanca, mancand un copac de acacia creanga cu creanga si cu coaja cu tot, puiuti sugand de la mamicile lor sau elefantul cu sapte  picioare, in toata splendoarea lui matinala. S-au iubit, s-au harjonit, s-au certat, s-au scarpinat, s-au udat cu apa, s-au spalat in praf, atat cat noua privitorilor sa ne umple cardurile de poze si sa ne ajunga o viata intreaga.

Urmatorul moment pe ordinea de zi, dar suficient de repede incat nu am avut timp sa digeram subiectul elefantilor si sa ne aratam pozele amuzante, e ca am ajuns la o oaza cu stanci si boscheti, majoritatea lacasurile leilor. Ii tot vazusem cu o zi inainte intr-o lene totala, letargica, sora cu coma, fara sa se oboseasca sa deschida vreo geana macar. O leoaica mergea pe drum si vedeam vreo alte 4-5 capete din iarba, la o distanta apreciabila. Am inlemnit si ne-am tinut respiratia cand  pe o piatra am vazut o a doua leoaica, semi-ascunsa. Au mai aparut inca doua din iarba, trecand nonsalante pe langa jeepurile cu turisti siderati. Ceea ce a urmat e greu de imaginat. Cele 3 sosite au incoltit-o pe cea ascunsa, intr-un joc al nervilor si ragetelor. Mi-a venit confirmarea ca ragetele auzite in prima noapte in cort, erau aidoma acestora si mi-a inghetat sufletul. Pe unul dintre colegi, nu dau nume, tocmai in cele mai intense momente cu ragete si colti, il apuca pipi. Trecuse de mult timpul pauzei si al micului dejun, asa ca e de inteles. Trebuie inteles faptul ca masina noastra a dat dovada de maxima solidaritate si discretie, asa ca am facut rost de o sticla goala si l-am sprijint in liniste, inconjurati de aproape alte 10 jeepuri pline cu turisti, cu acoperisurile desfacute, in care nu respira nimeni si toti erau incremeniti de spaima leoaicelor. L-am compatimit, ca a pierdut cel mai intens moment si probabil nu isi va ierta curand deturnarea atentiei, insa fiziologia a invins pasiunea. La un moment dat, leoaicele au luat-o la fuga, insa am pierdut si eu momentul in care cea haituita a reusit sa scape de incoltire, pentru ca a trebuit sa imi schimb cardul de la aparatul foto. Am plecat dupa leoaice, la gramada, atat puii cat si jeepurile. Au alergat-o bine, pana s-a pierdut in iarba, dupa care au inceput sa se intoarca. Au trecut din nou pe langa masinile noastre cu nonsalanta, iar momentul in care puii s-au intalnit cu mama lor, a fost super emotionant, exact ca in viata, cand copiii isi asteapta mama, curiosi, nerabdatori si ingrijorati.

Eram in cautarea unui loc de luat micul dejun. Sa ne intelegem, nu ai voie sa te dai jos din masina, doar in cazuri speciale si indeplinind anumite conditii, respectiv iarba scurta, vederea larga, astfel incat sa nu existe riscul sa iti sara in spate vreo pisica in timp ce faci pipi. Si mai e ceva de stiut, soferii comunica prin statie si vorbesc intre ei de cate ori se intalnesc masinile, asa ca nu stiu daca a fost pont sau magia lui Noelle, dar am ajuns la o alta gramada de pietre, unde veghea de la inaltime exact leoaica haituita. Era in alerta si ingrijorata, respira cu greutate, iar noi am reusit sa ii facem o multime de poze din toate unghiurile. Legat de povestea leoaicelor, am inteles de la Noelle ca acesta a fost un moment rar chiar si pentru el: o bataie intre pisici pe teritoriu. Se pare ca leoaica haituita avea pui mici, insa exista probabilitatea ca ascunzisul sa fi fost de fapt teritoriul celorlalte leoaice.

Au urmat alte poze, alte animale, alte momente intense, pe care chiar nu vreau sa le tulbur in cuvinte si sa las pozele sa vorbeasca. Vulturii si hiena mancand un hoit, un ghepard vanand, in sfarsit a aparut si girafa mult dorita, inceputul migratiei cu nebunia de zebre si antilope Gnu, pregatite de un drum lung de mii de kilometri. Simbioza cu care migreaza antilopele impreuna cu zebrele este incredibila, mai ales dupa ce am aflat ca antilopele nu au memoria drumului si nici nu sunt foarte inteligente, iar zebrele au rol de ghid si girofar pentru ele: le calauzesc, le avertizeaza, le pazesc si le alerteaza. Imaginile cu zebrele sunt fascinante, in mod special imbratisarea lor, una langa alta. Aceasta imbratisare are un triplu rol: de alint, de protejare si de paza. Ma ciupeam si priveam fascinata ca un documentar la tv tot ce se intampla in jurul meu. La un moment dat ne-am luat adio de la Serengeti si am pornit spre Ngorongoro. Aventura continua.

Am interactionat cu masaii si nu au fost foarte prietenosi. Cumva am incercat sa inteleg cum un popor razboinic si vanator, a fost transformat in crescator de vite si i s-au confiscat pamanturile. Mai mult de atat, triburile de masai nu au voie sa isi stabileasca satele nomade in Serengeti, ci doar in Ngornogoro. Si atunci nu ai cum sa nu le intelegi privirea furibunda si nelinistea din suflet. Viata lor a fost data cu fundul in sus pentru ei, iar o fotografie furata acestor oameni, reprezinta o adevarata comoara. Cu toate astea, sunt sate deschise sa primeasca turisti, contra unei sume de bani si care sa arate un pic din viata lor occidentalilor disperati dupa inedit si care de multe ori pun cele mai stupide si prostesti intrebari, uneori chiar jignitoare. Pentru mine vizita in satul de masai a fost o explozie de culoare, o intoarcere la esential. Oamenii acestia isi guverneaza viata in jurul vacilor si acestea reprezinta singurul lor etalon in viata. Sunt poligami si tot cu vaci isi cumpara nevestele, fiecare avand aproximativ 3-4. Barbatii se ocupa cu cresterea vitelor, iar femeile isi construiesc singure casele, din lut si crengi de acacia. Traiesc modest si simplu si fiecare trib are cel putin doua sate, la care migreaza in functie de sezonul ploios. Daca stau stramb si judec drept, nu difera mult de cocioabele amarate din satele noastre pierdute de vremuri. Iar sentimentul care m-a izbit a fost de rusine pentru spiritul nostru nestatornic si in continua cautare. Am tanjit acolo dupa viata lor linistita si tihnita, in acel colt de rai, cu putinele lor avutii, dar cu o comoara de nedescris: acel respect si uniune cu natura.

Ngorongoro este total diferit de Serengeti, atat legat de atmosfera, peisaj, cat si vedetatie. Este umed, verde, luxuriant, iar savana se transforma in jungla. Imaginati-va o galeata uriasa, o caldare vulcanica, unde migratia nu se intampla si unde toate animalele intalnite in savana traiesc aici, pe un teritoriu mult mai mic, dar cu o densitate ridicata. Aici am vazut cel mai rar animal: rinocerul, considerat comoara nationala si pazit cu mitraliera. In Ngorongoro se mai intalnesc maxim 20 de exemplare de rinoceri si am avut norocul, cu ajutorul binoclului lui Noelle si a teleobiectivului meu, sa vad unul la mare departare. Aici am vazut Hypo Pool, adica supa de hipopotami, un lac intr-un loc de o frumusete rar intalnita, insa mastodontii scufundati nu ne-au aratat decat cate o ureche sau un ochi, discreti si lenti in miscari.

Pe Honeymoon Road am pus in masina o intrebare, pentru ca nici eu nu puteam sa imi gasesc raspunsul: Ce v-a placut mai mult, Serengeti sau Ngorongoro? Nu am putut trage o concluzie. Serengeti are apusuri si rasarituri de iti taie respiratia, dar Ngorongoro are o vegetatie verde ca de jungla, cu un miros crud naucitor. Serengeti e o intindere nesfarsita de savana, unde te socheaza sentimentul de libertate al animalelor, dar Ngorongoro este un ecosistem intreg in craterul unui vulcan milenar, o lume intr-o alta lume. Serengeti este actiune intensa, episod de National Geographic, pe cand Ngorongoro e mai tihnit si mai romantic. Serengeti este galben, prafuit, arid si uscat, pe cand Ngorongoro este verde, proaspat, umed si parfumat.

Nu ai cum sa le compari si nu ai cum sa il iubesti pe unul, fara celalalt. Odata ce ti-au intrat in suflet, locul lor e impreuna si nimic nu le poate egala.

Am iesit din Ngorongoro murdara, prafuita, nespalata, de nu mi se racaia tarana rosie de pe fata, cu toate hainele imputite, cu obiectivele scartaind de praf, cu jeg in unghii dar cu o fericire greu de descris in cuvinte, cu cateva mii de poze cu animale, pasari si peisaje, cu amintiri cat pentru o viata, cu sentimentul ca universul m-a binecuvantat cu o asemenea aventura, in compania unor oameni haraziti.  Am trait intens, am trait aventura vietii mele, am avut parte de momente inimaginabile. Probabil daca as fi stiut ce urmeaza, as fi batut in retragere, insa acum sunt mandra de mine pentru curajul si nebunia de care am dat dovada. Mi-au ramas in suflet cele trei nopti in cort in ragetele hienelor, leilor si bivolilor, rasetele in lacrimi din jeep, povestile lui Noelle, pachetele pentru pranzul din savana pregatite cu grija, trezitul de dimineata si mersul la toaleta in grup (tot un fel de mare migratie), lipsa internetului si a electricitatii, patru zile petrecute in jeep alaturi de o mana de oameni pasionati si zapaciti, cu care am impartit tot ce aveam: cafeaua, servetelele si franturile de viata. Ne-a legat intamplarea, dar sunt sigura ca povestea va continua. Ne-am bucurat pentru fiecare felina fotografiata, am oftat dupa girafa adapandu-se pierduta, am rezonat la aceleasi cadre, ne-am sustinut in goana masinii, am impartit locul de poza, ne-am impartasit bucati de destine si fiecare din noi am fost oglinda celuilalt. Am fost frati pentru o vreme si probabil asa vom ramane.

Cum spunea Elena pe drumul de intoarcere, dupa o tura foto in safari, vezi norii in forme de animale, ba un leu, ba o girafa. Dupa ce te intorci dintr-o tura foto, nu mai vrei vacante banale, iar pentru toate amintirile memorate sau pozate, ii voi fi mereu recunoscatoare lui Dan Mirica, omul care mi-a pus aparatul foto in mana si mi-a schimbat modul de a vedea viata. Acum viata mea mi se defileaza prin fata ochilor in cadre intens colorate.

Distribuie Aceasta Postare

Info – Declaratia unica de venit

Pentru ca normele metodologice la codul fiscal abia au fost aprobate vineri, 25 mai 2018, vrem sa va informam ca vom intocmi declaratia unica (fosta 212 si fosta 600) in perioada 15 iunie – 15 iulie.

Termenul limita de depunere este 15 iulie 2018, respectiv 15 martie pentru anii urmatori.
Aceasta declaratie are un dublu rol:

  • se declara veniturile obtinute in anul precedent (va fi cu titlu executiv, fara ca ANAF sa emita decizie de impunere);
  • se estimeaza veniturile pentru anul in curs.

Se va renunta la platile trimestriale.
S-a  stabilit singur termen de plata, respectiv 15 martie a anului urmator, inclusiv pentru veniturile obtinute in 2018.

Bonificatii primite:

  • 5% din impozitul pe venit estimat si contributiile sociale si de sanatate, daca platile se fac pana la data de 15 decembrie, chiar daca termenul final este 15 martie anul urmator;
  • 5% din impozitul pe venit realizat si contributiile sociale, daca declaratia se depune in format electronic.
Distribuie Aceasta Postare

Info Ask For – Case de marcat electronice fiscale

In conformitate cu un nou proiect publicat pe site-ul Ministerului de Finante, se va amana sanctionarea agentilor economici pentru utilizarea caselor de marcat electronice fiscale.
Motivul acestei amanari este intarzierea pentru acreditarea si testarea noilor aparate fiscale.

Prelungirea termenului este de 3 luni, respectiv:

  • 1 septembrie 2018, pentru contribuabilii mari si mijlocii;
  • 1 noiembrie 2018, pentru contribuabilii mici.

Prelungirea nu exclude obligativitatea utilizarii si implementarii noilor modele de case de marcat cu jurnal electronic.

De asemenea, utilizatorii noilor case de marcat electronice fiscale vor avea obligativitatea transmiterii unei noi declaratii privind utilizarea caselor de marcat, cu termen 20 a lunii urmatoare.
Cei care nu vor folosi casa de marcat, vor fi obligati sa transmita o declaratie de neutilizare a caselor de marcat, cu termen 20 a lunii urmatoare.

Revenim cu informatii suplimentare, imediat ce vom intra in posesia lor.

Distribuie Aceasta Postare