Povestea omului cu mingea rosie

Povestea incepe asa: pe drumul de intoarcere din Serengeti spre Ngorongoro, vede un sat de masai, unde niste copii se jucau fotbal. Roaga soferul sa opreasca masina si se duce la bagaje, de unde scoate o minge rosie si o pompa. O umfla si fuge spre ei.

Ma uitam crucis si nu stiu nici acum de unde le-a scos, unde le-a tinut tot timpul. Ma gandeam ca vrea doar sa intre in contact cu ei, cu toate ca urma sa vizitam un sat de masai care ne astepta, care clar nu era acela. Sa ne intelegem, masaii nu sunt prietenosi fata de muzungu (albi) si am trecut prin niste momente tensionate la alte tentative ale lui Mirica de a se imprieteni cu ei. Si cand zic tensionate, imagineaza-ti ca soferul a zis doar sa ne urcam repede in masina si sa plecam.

Totul s-a derulat rapid, am fugit dupa el din masina, chiar daca am cazut cu fundul in maracini, nu aveam cum sa ratez momentul.

A fost magic! Le-a dat mingea si a inceput sa joace cateva pase cu ei. Bucuria de pe fetele copiiilor e greu de descris in cuvinte. Au inceput sa apara mai multi, sa ne invite in satul lor.

Ai vreo idee ce ne-au cerut acesti copii, de fiecare data cand opream in dreptul lor? Creioane. Nu bani, nu dulciuri. Creioane. Iar eu regret si acum ca imi lasasem geanta cu rechizite in Arusha si o pastram pentru Zanzibar. Daca te pregatesti pentru o vizita in safari, ia o punga de pixuri si creioane, pentru ca e cea mai buna moneda de imprietenire.  Sau o minge.

Nu am stat mult, poate pret de zece minute. I-am lasat pe acei copii bulversati, probabil cu o poveste pe care o vor spune de multe ori in jurul focului. Un gest simplu si un om magic, care s-a jucat cu ei.

Omul cu mingea rosie este Dan Mirica. Asa este el. Plin de surprize si cu o bucurie interioara pe care rar o mai intalnesti. Imprastie cu praf de zane peste tot unde merge. Ma fascineaza de cate ori am nororcul sa fiu in preajma lui. Ii voi fi vesnic recunoscatoare, pentru ca el mi-a schimbat viata si m-a invatat sa vad lumea in cadre, cu lumini si umbre. Iar lumea mea acum este mult mai frumoasa si mai colorata.

Iti multumesc, Dan Mirica!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Zanzibar – Hakuna Matata!

Azuriul de Zanzibar nu a fost inventat inca, iar daca te roade curiozitatea sa stii cum arata, esti la un bilet de avion distanta, pentru ca eu sunt neputincioasa in a-l descrie!

Dupa o saptamana in Tanzania, mi-am luat la revedere de la muntele Kilimanjaro de la distanta si deja acesta este unul dintre primele regrete, ca nu l-am salutat mai de aproape, dar la momentul acesta stiu sigur ca ma voi intoarce.

A trecut o luna si deja plang de cate ori procesez miile de poze sau ma uit la documentare despre animalele din Africa. De la lacrimat discret, azi am plans in hohote de dor de girafe (nu am niciuna la apus), iar Oku ca sa ma linisteasca, a decretat ca anul viitor mergem impreuna. Cred ca pana trece anul, o sa imi scoata cateva programe din grila, ca prea plang cu foc si nu stiu cat mai rezista.

Despre Zanzibar pot spune doar ca este un loc mirific, unde timpul a stat in loc si unde contrastul intre natura paradisiaca si saracia localnicilor te izbesc de nu te vezi. Dar tocmai acesta este farmecul, cele mai frumoase plaje, cu cel mai fin nisip alb, cu cele mai incredibile insule, parca rupte din Avatar, cu cele mai sarace case si cu cele mai multe gunoaie.

Turistul de resort de lux stramba din nas, dar il sfatuiesc sa ramana in resortul lui sau si mai bine, sa stea acasa sa se uite la poze si documentare turistice. Nu ai cum sa te duci intr-un loc sa nu ii gusti mancarea autentica, sa nu simti cum pulseaza viata si cum traiesc localnicii, sa nu te imprietenesti cu ei, sa faci cadouri copiiilor si sa te gandesti ca tu le-ai invadat spatiul si nu ei pe al tau. Oamenii aceia au o alta dimensiune a vietii si a timpului, au o bucurie de a trai si a respecta ceea ce natura le ofera, iar lentoarea vremilor au un alt ritm: pole-pole!

Este atat de multa frumusete, incat nu te mai saturi sa o privesti la tot pasul. Au fost multe momente in care am renuntat la aparatul foto si toate obiectivele pe care le-am carat cu mine, mi-am umplut retina si am contemplat in tacere.

Dupa o saptamana fara apa, internet si electricitate, cu rufele murdare si pline de praf, cand am ajuns la cazarea din Zanzibar, am uitat de toate restristiile anterioare si m-am bucurat de paradisul din jur. Queen of Sheeba este locul in care Laici si Malina ne-au primit cu grija si in care m-am simtit ca acasa.

Dus, crème, sampon, parfum, rochite albe si multe coctailuri. Sa inceapa relaxarea.

Tin minte ca l-am rugat pe Patrick, baiatul de la bar, sa inventam impreuna un mojito cu fructul pasiunii cules direct din copac.

De unde relaxare? Pentru ca programul a fost intens de dimineata pana seara si tanjesc si acum dupa hamacul in care nu am reusit sa zac nici macar un sfert de ora. Chiar daca in ziua libera avuta la dispozitie puteam sa stau la plaja, am preferat sa imi ocup timpul cu orice altceva. Singurul rasfat: un masaj in mijlocul gradinii, pe plaja, in zgomotul valurilor si adierea vantului, in cantecul suierat al frunzelor de palmier, moment in care am constientizat darul divin de care ma bucuram cu nesat!

Spice tour

Daca ar fi fost un concurs cu cine ghiceste mai multe mirodenii, l-as fi castigat pe loc.

A fost interesant sa vad condimentele asa cum cresc ele, sa le gust crude sau proaspete si sa le pretuiesc potentialul mai mult, de acum incolo. De cate ori ma gandesc la condimente si arta culinara, ma fascineaza sa fac legatura cu istoria locurilor. Cine a pus scortisoara in carnea tocata sau nucsoara in béchamel?

Pe langa condimente, Zanzibar e paradisul fructelor. Sa gusti din orice minune dumnezeiasca, sa ii simti gustul si parfumul authentic, sa iti dai seama ca ce ai vazut in supermarket nu are legatura cu realitatea, sunt lucururi care iti stabilesc alte repere si te marcheaza pe viata. Asa ramai, cu gandul “Acolo” si oricat incerci sa restabilesti gusturile si aromele, e o incercare timida de a te intoarce in timp si spatiu. Imi va fi greu sa refac gustul de mango, ananas sau papaya stropita cu lime, dar de fiecare data ma voi gandi la platoul de fructe de la micul dejun, iar acela va fi reperul meu.

Dupa ce am dat o tura de padurice, a urmat momentul cu nucile de cocos, culese din copac. Este incantator sa vezi cum un localnic se catara intr-un palmier cu mainile goale, pana sus, de iti sucesti gatul si te crezi la Cirque du Soleil. Mi-e greu sa descriu gustul nucii de cocos proaspata, cea tare sau cea moale, dar stiu ca zilele acelea am rontait ca niciodata. Imi aruncam in traista cate una-doua bucati, iar dimineata devreme, cu noaptea in cap, erau perfecte pana la micul dejun, sa nu beau cafeaua pe stomacul gol, chiar daca le scuturam de nisip sau furnici.

Turul a continuat cu pranzul in mijlocul padurii, in timp ce eram impodobiti cu coroane din frunze si bratari florale. Am mancat diverse bunatati, de la banane prajite, peste, curry si piri-piri, un ardei iute minuscul si ucigator. Cred ca este primul moment in care faceam cunostita cu bucataria locala, intr-un mod autentic. Este simpla, proaspata, cu usoare influente indiene, cu multe legume si fructe, cu sosuri si mirodenii.

Regalul maxim a fost degustarea de fructe. Cred ca am degustat peste 10 fructe, pe unele le mai intalnisem in Asia, iar altele pentru prima data. Le-am uitat pe toate cum se numesc, insa ghidul nostru ne-a pregatit pentru momentul de maxima intensitate, respectiv degustarea de durian. Incercasem durianul cu niste ani in urma in Thailanda, dar abandonasem pe parcurs, in drum spre nas. Mi-am dat seama ca pot sa traiesc si fara aceasta legatura dintre mine si fructul regilor. Durianul este un fruct pe care ori il iubesti, ori il urasti. Miroase execrabil, un amestec de hoit, picioare nespalate si gaz, chiar si in aer liber si fara sa fie taiat, pur si simplu duhneste. Dar, daca reusesti sa respiri pe gura in timp ce il gusti, descoperi o pulpa moale si cremoasa, similara cu cea mai fina crema de vanilie. Am incercat, nu mi-a iesit si am pus punct experientei. A treia oara nu voi mai incerca.

Tur de Stone Town

Abia dupa ce am ajuns acasa, am aflat ca Orasul de Piatra este pe lista UNESCO, pentru ca nu sunt un calator organizat si nu citesc despre locurile pe care urmeaza sa le vizitez, le las pe ele sa spuna ce au de spus, sa ma surprinda si sa le descopar pas cu pas. Emotiile la fata locului sunt mai importante pentru mine decat impresiile fondate sau nefondate ale altui turist. Despre Stone Town stiam doar ca a fost locul nasterii lui Freddie Mercury (pe numele lui original Farouk Bulsara), iar la fata locului si cu grija pretioasa a lui Almas, ghidului nostru, am putut intelege de ce o tara musulmana nu se mandreste cu acest lucru si nu au facut din casa lui un loc de pelerinaj.

Stone Town l-am descoperit ca pe un oras fascinant, iar marele meu regret este ca nu am avut suficient timp la dispozitie sa ma ratacesc prin el. Arhitectura este incredibila, cu multe accente coloniale, indiene, europene si maure. Arata exact ca imaginea perfecta din visele mele a orasului Casablanca, cel din film, pentru ca cel adevarat din Maroc nu are nicio legatura cu imaginatia.

Sau pot spune despre Stone Town ca este un Babilon mai modern, nu atat de autentic precum Marakesh. Gasesti aici un amestec perfect de stiluri, culturi, culori si mirosuri. Mirosul marii si al algelor, amestecat cu mirosul din piata de peste si al fructelor. Poate ca daca as fi nimerit in alta perioada si nu in peroada Ramadamului, as fi intalnit mirosul de scortisoara inlcusiv in timpul zilei si nu doar seara.

Apusurile din port, mancarea delicioasa, forfota pietii, vanzatorii de fructe, tablourile colorate, magazinele de bijuterii si tanzanite, balcoanele superbe, barcile de lemn, copiii galagiosi si jucausi, colectia incredibila de usi, carora ar trebui sa le faca cineva un muzeu, dar de fapt intregul oras este un muzeu in aer liber.

Cand ma plimbam pe strazi, imi tot puneam intrebarea daca as vrea sa locuiesc aici. Inca nu am gasit raspunsul, dar stiu clar ca ma voi intoarce si ma voi pierde prin el, voi face un album de fotografii numai cu usi si balcoane, imi voi face curaj si voi intra in piata de peste, voi intra in fiecare magazin cu tablouri si voi admira apusul in port, pana voi ramane fara ganduri.

Prison Island

Din Stone Town am luat barca pana la Prison Island si nu stiam la ce sa ma astept.

Norocul si desfatarea maxima a fost Almas, ghidul care ne-a purtat curiozitatea si ne-a transpus in lumea care urma sa fie un pic mai mult inteleasa. Almas m-a impresionat profund, cu bagajul lui de cunostinte si engleza britanica desavarsita, incat eram sigura ca a studiat in Anglia. Nu mica ne-a fost mirarea cand am aflat ca accentul lui fusese insusit de unul singur, cu ajutorul unui ghid de conversatie.

Zanzibar are o istorie intunecata, este o insula partial independenta de Tanzania, pe care le uneste doar steagul si armata, cu guvern si presedinte separat de continent. Predominant musulmana, are vagi urme de crestinism ramas de la portughezi si britanici, insa califatul omanez si-a pus amprenta profund peste 98% din populatie.

Mirodeniile, fildesul si comertul cu sclavi, precum si pozitia strategica pe care o detine, au facut ca Zanzibarul sa fie tinta tuturor celor care au incercat sa domine acest taram scaldat de apele Oceanului Indian.

Prison Island este momentan un sanctuar pentru broaste testoase uriase, unele de peste 100 de ani, care incearca sa imblanzeasca energia plina de suferinta a acestui loc sumbru.

Almas ne povestise ca locul fusese folosit ca inchisoare pentru sclavi, loc de sfarsit pentru leprosi si apoi carantina pentru noii sositi. Am preferat sa stau in curtea exterioara la umbra unui frangipani, insa colegii de grup m-au momit cu bere rece si am cedat. Simteam tristetea locului fix in plex si am vrut sa evit vizita inchisorii, fara sa regret. Patosul cu care ghidul ne-a transpus in vremurile de atunci, m-au facut sa le simt durerea si nu am putut sa imi retin lacrimile. Chiar si acum imi rasuna cuvintele lui despre sclavagism si despre faptul ca nu doar albii sunt vinovati in totalitate de acea perioada, ca oamenii erau vanduti de ai lor, fie ca erau sefi de tribi sau persoane apropriate. Cu atat mai mult cu cat comertul cu sclavi a continuat clandestin, chiar si dupa ce sclavia a fost abolita. Eram tacuti toti si fara setea de a pune intrebari, ca pana atunci. Cand m-am dus la toaleta si am vazut inelele mari de fier de care erau legate lanturile, chiar am izbucnit in plans, de parca le auzeam disperarea si lipsa de speranta.  Nu am stiut despre mine ca pot fi atat de senzitiva si receptiva la energiile locurilor, insa am constientizat ca probabil vor trebui sa treaca multe generatii care sa uite si sa ierte acele timpuri, sa le spele culoarea pielii si sa nu mai vedem in privirile lor scanteile de durere mocnita. Poate ca pentru mine vizita insulei a fost ca un moment de remuscare si toleranta si singurul lucru pe care il puteam face era sa imi cer iertare in numele tuturor muzungu care le-au adus atata suferinta. Si poate la un moment dat, cuvantul muzungu (albi) va fi spus intr-un sens fratesc si fara alte conotatii.

Plaja Kae

Unul din apusurile din Zanzibar l-am intampinat pe plaja Kae, un loc incredibil. Inchide ochii, scade 30 de ani din Vama Veche, inlocuieste nisipul cu unul alb si schimba rasaritul cu apusul. Asta este plaja Kae, asa cum ti-ai dori tu sa fie Vama Veche din mintea ta, nu cea de acum. Lume relaxata, un beach bar, fericire si profundul omagiu adus soarelui la final de zi. Am stat prea putin, ca sa ne bucuram de ea asa cum ar fi meritat, insa dupa lasarea intunericului, ne-am urcat in barci, ca sa scurtam drumul cu microbuzul. Experienta a fost memorabila din cauza frigului si a apei, care ne-a stropit pana la piele, insa am cantat tot ce ne-a trecut prin minte si cat ne-au tinut plamanii, ca sa ne incalzim.

Jozani forest

In Zanzibar mai toate drumurile dureaza cam o ora, insa nu ma saturam sa privesc pe fereastra microbuzului. Casele micute cu maxim doua camere si aproape fara ferestre, erau izbitor de asemanatoare cu cele din Maldive, din roca de recif gri si trista, dar care tineau piept caldurii. Copiii in uniforme in drum spre scoala erau un spectacol in sine si le faceam cu mana, iar ei imi raspundeau cu veselie si deschidere.

Ajungand la destinatie in slapi, rangerul care urma sa ne insoteasca ma cearta ca nu am incaltari de snorkeling si iata cum ma pricopsesc cu o pereche de cizme de cauciuc marimea 42, singura mea grija ulterioara fiind sa nu le pierd prin noroiul si desisul mocirlei, dar m-am descurcat onorabil.

Jozani forest este un loc ireal, o jungla plina de animalute mari si mici, insa cele mai pretioase sunt maimutele Red Colobus de Zanzibar, niste minunatii zburlite incredibile, pentru care cel mai mare dusman este fiinta umana.

Dupa maimute, veverite, miriapozi, libelule si o broscuta cat gamalia unui ac, a urmat padurea de mahoni, un alt loc umed si inedit. Daca inchid ochii, pot simti chiar si acum aerul incredibil si fosnetul padurii, lumina filtrata si tipetele stridente ale maimutelor.

Insa aventura nu s-a oprit aici si insula mai avea o multime de secrete pentru noi. Desisul de mangrove, unic in lume pentru ca se regasesc aici trei tipuri diferite din aceasta specie: albe, rosii si negre, aceste minunatii de plante care se hranesc cu apa sarata. Mai greu cu pozele, ca deh, mai greu cu lumina, insa acest ecosistem si grija fata de natura, mi-au confirmat inca o data respectul pentru acesti oameni, care si-au rupt din pamanturile lor si ni le-au pus la dispozitie noua, turistii profani ai acestei planete, de multe ori doar cu pretentii si lipsiti de toleranta.

Si pentru ca trebuia sa prindem apusul intr-un loc de poveste, Mirica a avut grija sa ne duca pe plaja Nungwi. Cum sa descriu acest loc fara sa par aroganta sau exaltata? O plaja lata, plina de barci cu panze, cu mestesugari care robotesc la umbra palmierilor, cu copii jucausi si veseli, cu femei la pescuit, cu tineri care se antreneaza la fotbal sau alearga nestingheriti, cu ciori, multe ciori in loc de pescarusi, cu un far uitat de timp, cu multe culori ale esarfelor sau hijaburilor femeilor, acesta este Nungwi.

Blue Safari

Cea mai intensa aventura avuta a fost Blue Safari. In sensul ca am plecat de la hotel la 5 dimineata, in bezna totala si ne-am intors tot in bezna.

Debutul a fost inotul cu delfinii, la care am zis pas. Poate ca m-am speriat de vremea innorata si barcutele mici precum cojile de nuca, ce urmau sa ne duca intr-un loc nedefinit. Apa parea prea rece si vantul prea taios, iar eu nu avusesem suficienta inspiratie sa imi iau vreo haina groasa, dar oricum nu conta, ca oricum m-as fi intors uda. Da-mi doamne mintea de pe urma, insa pot spune ca am incercat sa imi ocup ora de asteptare cu poze la cel ce fusese cel mai mare si batran baobab de pe insula, rapus de sezonul ploios care tocmai se terminase. Colegii s-au intors uzi fleasca, dar bucurosi ca vazusera delfinii, iar cativa curajosi chiar s-au aruncat in apa sa inoate impreuna. Dupa asta, a urmat o alta barca, mai mare ce e drept, dar de lemn si cu panze. Aveam o singura grija, sa tin aparatul foto cat mai sus sa nu se ude, atat la urcare, cat si la coborare, pentru ca aici nu exista pontoane. Te urci in barca cu apa pana la fund, te dai jos din barca la fel. Iar grija continua in timp ce navighezi este tot aparatul, pentru ca vantul imprastie stropi de apa in toate directiile.

Insa tot efortul asta a fost uitat dupa ce am ajuns la destinatii, pentru ca au fost mai multe destinatii.

O insula minuscula rupta din rai, unde am incremenit de atata frumusete. Grote, mangrove, plaje, stanci, vegetatie, nisip alb si soare. Zburdam ca descreieratii si nu stiam ce sa facem mai repede: sa exploram, sa inotam, sa stam la soare, sa facem poze sau sa mancam fructele de la micul dejun. Timpul a fost necrutator si iar fundul in apa si sus in barca.

A urmat Laguna Albastra de Africa, care iti taie respiratia. Nu am ajuns in cea din Thailanda, insa cea de aici e chiar mai frumoasa decat cea din film. Sederea nu a fost lunga, pentru ca fluxul ne-ar fi lasat sechestrati intre stanci, asa ca a urmat o alta insula, drept popas pentru pranz. De data asta era mai mare, insa nelocuita si doar ca popas pentru turisti infometati. Sa ne intelegem, o insula in mjlocul apei, cu niste locuri rudimentare de popas, cu banci lungi de lemn, insa ne-au fost servite niste platouri imense cu fructe de mare si peste, sosuri si orez. In timp ce infulecam mai abitir, a mai sosit un platou care si acum ma face sa ma frec la ochi: cei mai deliciosi homari la gratar mancati vreodata. Sa recapitulam. In mijlocul unei insule pustii, am mancat mai bine decat in alte locuri cu multe fite si pretentii.

Dupa leneveala si o bere, iar cu apa pana la fund si tusti in barca. Inca o destinatie: sandbank, o micro-insula de nisip, care apare si dispare dupa cum dicteaza mareea. Experimentasem senzatia in Maldive, este absolut incredibila, insa aceasta nu era plina cu turisti, ci cu niste pescarusi mici si galagiosi. Sa imi fie cu iertare, dar i-am alergat, pana cand sandbankul a ramas doar al nostru, intr-o bucurie copilareasca, greu de descris in cuvinte. A urmat drumul deja traditional pana la barca, cu fundul in apa si traista sus, insa la intoarcere vantul ne-a fost prielnic si am mers cu panzele deschise. Acum intelegeam in sfarsit adevarata valoare a acestor barci de lemn si cum cu ele au fost cucerite teritorii intregi.

Calea lactee din Zanzibar

Poate cel mai frumos lucru de facut in Zanzibar este sa privesti cerul noaptea, inainte sa rasara luna. Calea Lactee arata ca niciunde in lume, de te ia ameteala pana te lasa fara cuvinte.

Soarele apune intre 18 si 18:30, iar intunericul cade repede, ca deh, suntem aproape de Ecuator. In una din zile, pe cand ne intorceam din excursie, Mirica l-a rugat pe sofer sa opreasca intre sate si atunci am vazut prima data Milky Way.

Si cum nu stiam cum sa descriu in cuvinte, asa ca pentru prima data am facut fotografie astrala. Sa va spun ce emotie aveam si cat de nerabdatoare eram, nu mai are rost. Dar trei temerari, ne-am aventurat noaptea pe plaja, cu trepiedele in spinare, infruntand mareea si bezna, ne-am dus mult in stanga hotelului, pana la o plaja pustie si fara sursa de lumina., dupa cum ne indrumase Laici. As fi ramas acolo, iar daca m-as fi ridicat pe varfuri, cred ca as fi atins stelele. Cativa licurici ne-au aratat toata splendoarea acelei nopti, pe care nu o voi uita niciodata. II voi ramane vesnic indatorata lui Sorin, ca a avut rabdare si grija sa ma invete, mi-a setat aparatul si mi-a spus ce sa fac, in timp ce eu si Elena topaiam ca doua exaltate, de zguduiam trepiedele pe plaja. La intoarcere refluxul isi facea treaba si m-am intors in camera cu scoici si melci adunate la lumina lunii. Sa ne intelegem, intr-o tura foto e un lux sa umblii noaptea pe plaja, mai ales ca a doua zi te trezesti la 5 si o iei de la capat, insa cui ii mai pasa de somn cu o asa comoara in aparat!

Plecarea a fost grea si dureroasa, cu lacrimi in ochi. E greu sa iti iei la revedere de la acele locuri si de la acei oameni. Iti vine sa juri ca te reintorci saptamana viitoare. De la oamenii care ne-au cazat cu ospitalitate si ne-au indeplinit toate dorintele, de la masaii care ne pazeau peste noapte si de la dansul lor, oferit ca surpriza intr-o seara, de la cele mai gustoase bucate pe care le-am gasit la Queen of Sheeba, de la sezlongurile pe care ne-am tolanit sub frunzele de palmier, de la ridichiile lui Laici sau Mimosa Pudica, pe care o asteptam sa creasca, de la florile din gradina sau coctailurile delicioase. Cum sa pleci cu usurinta?

Zanzibar mi-a leganat sufletul cu barcile lui de lemn si panze, l-a dezmierdat cu cele mai incredibile fructe, l-a alintat cu cele mai gustoase fructe de mare, mi-a purtat pasii pe cele mai stralucitoare plaje albe si mi-a mangaiat talpile cu cel mai fin nisip, mi-a innobilat privirea cu cea mai frumoasa lumina, mi-a imbogatit curcubeul cu cel mai frumos azuriu al apelor, mi-a oferit cele mai frumoase zambete de copii si mi-au ramas cele mai frumoase amintiri.

Hakuna Matata!

Distribuie Aceasta Postare

Instax-ul si copiii din Zanzibar

Interactiunea cu copiii din Africa a fost cea mai asteptata experienta din aceasta vacanta.

Am plecat pregatita cu un Instax Fuji si cateva cutii pentru poze pe hartie. Instaxul este acel aparat foto care printeaza pozele pe loc, ca un vechi polaroid din vremurile copilariei noastre. L-am primit cadou de ziua mea, dar il tineam cu sfintenie, fara sa stiu sa il folosesc, inspirata de proiectul lui @hobograph de pe Instagram cu @pictureforapicture. Mi se pareau fascinante pozele lui, cu copii si adulti, cu printul in mana, proiect cu care am rezonat de cand l-am descoperit.

Pe langa Instax, am carat dupa mine cadouri pentru copii: carti de colorat, caiete, carnetele, pixuri, creioane de colorat, creioane cerate, plastilina si doua ghiozdanele.

Asteptam cu nerabdare momentul, doar ca activitatile tumultoase de pe Zanzibar ne-au tinut ocupati pana in ziua plecarii.

Putin dupa pranz, am plecat in sat in cautare de copii, sat care era toropit in amorteala amiezii.

Doar ca universul avea alte planuri cu noi si ne-a scos-o in cale pe Fatma, o fetita pe care nu o voi uita niciodata si nici ea pe noi, pe o prispa care a devenit atelierul nostru foto temporar.

Fatma avea un chip luminos si un hijab roz, ne-a zambit si am inceput sa vorbim cu ea, atat cat ii permitea engleza si mie emotiile. I-am oferit un ghizdan plin cu rechizite si i-am vazut zambetul pe fata, zambet care de altfel a fost destul de rar pe chipurile copiiilor africani. Atunci i-am facut o poza cu Instaxul, pe care i-am dat-o cadou, iar timpul in care hartia alba se transforma in poza, ne-a lasat sa ii descoperim uimirea si bucuria de pe fata Fatmei.

Ea a disparut cu cadourile primite si evident ca a anuntat toti copiii din sat, care ne-au inconjurat in scurt timp, fara sa ne lase ragaz sa ne dumirim sau sa ne organizam in impartirea cadourilor. Asa ca manutele intinse au primit cate un cadou de la Dan, care cu greu tinea piept invalmaselii, Sorin impartea haotic bomboane, iar eu aveam treaba, pe rand cu Instaxul si cu aparatul foto, in timp ce Elena incerca sa ne organizeze pe toti, fara succes. Imi amintesc cu drag cand baietii le explicau copiiilor care e faza cu plastilina si cum sa se joace cu ea, fara sa o manance.

La un moment dat a aparut din nou Fatma, cu ghiozdanul strans la piept si a intrat pe usa casei unde stateam. Mama ei a deschis cu un zambet larg si incantata de cadourile primite de fiica ei, le-a pus bine in casa si s-a reintors printre noi si ceilalti copii. La un moment dat, Sorin a cautat-o prin multime cu o mana plina de bomboane, ea le-a primit si le-a oferit unei fete mai mari, care statea cuminte pe prispa, fara sa intinda mana si care nu primise nimic. Acesta este motivul pentru care am marturisit ca Fatma mi-a intrat in suflet si acolo imi va ramane.

Nu am imortalizat momentul in prea multe poze, pentru ca nu am avut timp, dar intensitatea trairilor acelui moment unic nu ne va lasa sa il uitam.

Coplesitor a fost faptul ca, pentru prima data in Africa, copiii au stat la poze si chiar au tras de mine sa le fac poze cu Instaxul, lucru care nu ni se mai intamplase pana atunci. De obicei se tranteau la pamant, se ascundeau sau fetitele isi trageau hijabul pe fata. Au fost veseli si deschisi fata de noi, au fost prietenosi, chiar daca pana atunci le simteam sfiala si reticenta fata de turisti.

Cand am terminat cadourile, bomboanele si hartia din Instax, am plecat fericiti si plini de emotie. Eram atat de fericita, incat cu greu pot descrie in cuvinte. Si-au luat la revedere de la noi, ne-au oferit cele mai frumoase si mai sincere zambete, le-am urat succes la scoala si sa invete mult.

Topaiam intr-un picior si le multumeam celor 3 prieteni care m-au insotit, pentru ca nu este usor sa gestionezi un astfel de moment, cand copiii se calca in picioare si tabara efectiv pe tine!

Cand se spune ca esti fericit atunci cand daruiesti si nu atunci cand primesti, va rog sa ma credeti ca este adevarat, am experimentat pe pielea mea!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Safari – Serengeti si Ngorongoro

A trebuit sa treaca niste zile de la intoarcerea acasa dupa aceasta vacanta, sa mi se aseze gandurile si impresiile, pentru ca emotiile au fost intense si am trait in doua saptamani o aventura memorabila, cat pentru o viata intreaga.

Am avut doua vacante in una, o saptamana in Tanzania si o alta in Zanzibar. Doisprezece nebuni frumosi, pasionati de aventura si fotografie, cu asteptarile mute si teama de necunoscut, cu frici de boli, tantari, dileme si mii de intrebari. Toate fricile ne-au disparut dupa doua zile si ne-a legat minunea celor ce a urmat. Caram cu noi povara echipamentelor si a dorintei nebune de a ne umple cardurile cu amintiri si cu povesti. Ne-am descoperit timid unul pe celalalt, ne-am tatonat dorintele si ne-am setat energiile. Gustam pentru a doua oara din magia unei ture foto, unde la prima m-am prezentat doar cu un telefon mobil, dar in cateva luni m-a cuprins pasiunea de fiorul si emotiile acestei dependente.

Am plecat cu sufletul la gura sa descopar Africa profunda, chit ca interactionasem timid cu ea in Maroc si Egipt si ca sufletul meu rezonase pana acum cu Asia, mai ales ca cele doua continente aveau drept numitor comun: Oceanul Indian.

Am aterizat la Kilimanjaro, care in semetia lui se lasa privit cu coada ochilor si am ramas cu un regret ca nu l-am privit intens, sa ii respir adanc energia pe care o emana. Dar vorba aceea, sa las pe unde merg lucruri de facut, ca poate ma trage destinul din nou, chiar daca lumea e mare si viata scurta.

Africa in mintea mea avea doar doua culori: rosu si galben, dar dupa sezonul ploios am descoperit Africa verde si nu se compara nimic cu ceea ce imi imaginasem ca voi vedea.

Din cand in cand zaream pomi infloriti, cu ciorchine generoase galbene si stacojii. Pe masura ce ne indepartam de Arusha, in goana calului, lucrurile s-au schimbat. Peisajul pastra urmele adanci ale ploii, cu suvoiae sapate in tarana rosie, vegetatia s-a rarit, fiind dominata de arbustii teposi de acacia.

Am intrat pe teritoriul masailor si am inceput sa vedem vaci si capre in jurul baltilor ramase dupa ploaie, flancate de barbatii aceia falnici, acoperiti de straiele lor colorate si sprijiniti in ciomagul de care nu se despart niciodata. Semetia lor fascineaza definitiv si iremediabil turistul occidental.

Revin obsesiv la ideea de verde de Africa, pe care l-am privit cu nesat, fara sa ma satur. Mai ales cu cat ne apropiam de Ngorngoro, pe care l-am descoperit in treacat, dar aveam sa il revad dupa 3 zile in profunzime. Mai mult de atat, nu credeam ca voi descoperi in Africa culturi intregi de orez, care ma purtau cu gandul din nou la Bali-ul drag sufletului meu. Iar o alta paralela pe care am regasit-o in casele mici africane cu maxim 2 camarute si cu ferestre mici sau deloc, care semanau izbitor de mult cu cele din Maldive, mai ales ca cele din Zanzibar erau din aceeasi roca de recif, in care puteam deslusi cu usurinta fosilele calcaroase de crustacee si corali.

Ma uitam pe geamul jeepului si zambeam la fiecare cadru care imi defila prin fata ochilor, fara sa mai fac poze, pentru ca nu mai avea rost. Ma bucuram si ma incarcam, cu sufletul la gura pentru ce va urma, pentru ca acesta era abia inceputul.

Am trecut poarta parcului Ngornogoro, a carui prezenta a fost semnalata inainte, de razlete si amuzante familii de babuini tupeisti, de vegetatie luxurianta, de imaginea coplesitoare a lacului Manyara si buza caldarii vulcanice. Drumul a fost gradual in intensitate, de la aparitiile razlete ale primelor zebre si girafe, iar pe masura ce avansam, vedeam cum peisajul se schimba semnificativ, cum florile si verdele dispar si isi face aparitia peisajul iconic de savana, cu iarba inalta, cu sate de masai, cu animale care nu tin cont de granite si garduri imaginare. Splendoarea a atins apogeul cand am parasit Ngorongoro si am pasit pe poarta parcului Serengeti. Un loc ca in documentare, traiam live tot ce vazusem pe National Geographic. Ma ciupeam si ma frecam la ochi, muta de uimire. Savana mi se dezvaluia in fata ochilor asa cum o visasem. Soarele se pregatea de culcare si primul apus in savana mi s-a aratat ca in visele mele cele mai indraznete. Uita-te tu, cititorule la o poza cu apusul sau cu rasaritul si inmulteste cu zece fiecare emotie si fiecare culoare. Realitatea e mult mai intensa si mai coplesitoare decat orice aparat performant care s-ar cazni sa o redea, pentru ca natura nu are cum sa fie reprodusa. Animalele ne insoteau drumul masinii pana cand s-a lasat intunericul. Daca apusul se revarsa in toata splendoarea lui intre 18 si 18:30, intunericul vine brusc, de poti sa iti bagi degetele in ochi, insa norocul nostru a fost luna plina. Cam cat noroc sa ai intr-o singura excursie? Si tot pe intuneric am ajuns la campingul nostru, prafuiti si infometati, cu mult peste ora de sosire recomandata de regulile parcului. Aceasta campie nesfarsita (Serengeti in limba masai inseamna campie nesfarsita) de peste 30.000 km² este o minune pentru omenire, asa cum este ea pastrata si protejata. Are regulile ei bine definite si accesul este reglementat. Mai mult de atat, cati intra, atatia trebuie sa iasa, la ore stabilite si respectate.

Ne-am luat in primire corturile si sacii de dormit, am dat nas in nas cu realitatea in sensul ca nu aveam curent electric si nici internet, la toaleta trebuia sa mergem insotiti si sa nu parasim spatiul campingului. Seara temperatura coboara rapid spre 5-10 grade, deci adio dus in mijlocul naturii, chit ca am avut apa la dispozitie, ne-am folosit de servetelele umede si chiar ne-am obisnuit cu toate aceste neajunsuri. De fapt, ne-am testat limitele fiecare din noi, am carat lucruri inutile si ne-am intors la nevoile esentiale.

Avem nevoie de putine lucruri in viata pentru a fi fericiti, iar acesta este cel mai mare cadou pe care mie mi l-a adus aventura care urma. Cei doi bucatari, care ne-au asteptat si ne-au pregatit masa, ne-au adus cele mai bune mancaruri din lume, le-am presarat cu rasete si glume, repere greu de egalat de acum incolo.

Prima noapte in safari

Daca s-ar inscrie cosmarurile la concurs, m-as clasa pe podium cu cel mai tare live. Prima noapte in safari a fost ca un cosmar in direct, treaza fiind. Un sir de corturi, in mijlocul pustiului, fara electricitate si alte conditii, cu toate temerile facute buchet la ora 21, m-am bagat in sacul de dormit. M-a luat somnul repede, insa m-am trezit la un moment dat, intr-o simfonie de sforaituri si tipete stridente de animale salbatice, ceva mai inspaimantator nu am trait niciodata, mai ales ca visele mi se impleteau cu realitatea si nu mai reuseam sa discern starea de normalitate. Zbieretele stridente erau un cocktail perfect de zgomote terifiante, cat sa ii permita imaginatiei mele sa o ia definitiv razna. Imi tineam respiratia de cate ori auzeam ceva ciudat, dar toate zgomotele erau ciudate. Agonia a durat mai multe reprize de somn si trezire, cu urletele si mugetele de rigoare, de mai aveam putin si faceam instant pe mine, in sacul de dormit.

Rangerii ne informasera sa nu mergem singuri la toaleta, asa ca riscam sa imi ud sacul de dormit. Simteam cum imi amorteste cate o parte a corpului, dar de spaima nu indrazneam sa ma intorc pe partea cealalta. Chiar si cu ochii deschisi aveam impresia ca vad luminite, ma frecam la ochi si clipeam profund de cateva ori, pana cand dispareau, pentru ca nu erau decat in inchipuirea mea. M-am trezit de mai multe ori, iar eu de regula nu ma trezesc niciodata noaptea si numaram orele, ori de cate ori ma uitam la ceas, cu rugaciuni ca mai am putin si ca rezist pana suna alarma. Cu toate ca trebuia sa ma trezesc la 5:45, pe la 5, cand au inceput sa apara zgomote umane, am zis gata, ajunge cu somnul. M-am imbracat cu ce am apucat, cu hainele pe dos si culmea, nu era doar cortul nostru trezit, asa ca am facut o gasca serioasa si am indraznit sa mergem la toaleta. Impresiile noptii au fost similare si am trait aceleasi experiente terifiante, dar in timp ce ne spalam pe dinti, radeam in hohote de toate fricile avute, mai ales ca supravietuisem. Dusul de dimineata a echivalat cu stersul cu servetele umede pe sub pijamale, peste care am pus haine la nimereala. Inca era frig, dar nu mai conta, noaptea se terminase.

A doua noapte in cort a fost mult mai decenta, datorita unui coniac armenesc consumat pe post de somnifer. Ceva hiene, un muget de leu, insa am reusit sa scornesc o logica inainte sa adorm. Atat leul cat si hiena, teoretic ar ataca in liniste si nu scotand sunete inspaimantatoare. Prin urmare, a-si face simtita prezenta in timpul noptii, ar putea avea alt scop decat o masa copioasa, de exemplu o intalnire amoroasa sau o lupta pentru teritoriu. Somnul meu a fost mult mai profund cu aceasta teorie in gand. Asa ca dimineata m-am trezit cu mult inainte decat intentionasem si am pregatit cafeaua pentru tot grupul , iar la ora 6 paraseam campingul si ne indreptam spre urmatoarea tabara, fix in caldarea Ngorongoro. Am plecat cat sa prindem rasaritul idilic, cu copaci de acacia si sperand la silueta unei girafe.

Sa ne intelegem, in tura foto rasaritul si apusul sunt cele mai importante momente, pe care nu ai cum sa le ratezi, indiferent care iti este bioritmul obisnuit. Daca rasaritul este o explozie de bucurie si trezire la viata pentru un nou inceput, apusul este liniste si melancolie, in timp ce soarele coboara incet si pune punct zilei.

Imi doream cadrul perfect pentru Africa: rasarit sau apus, soarele in culori naucitoare, pomul perfect – umbrela africana. Si o girafa. Doar ca universul le-a dat in dimineata asta pe rand. Prima a fost girafa, intr-o inghesuiala de boscheti, iar eu eram cu ochii carpiti de somn si pana am reusit sa ma dumiresc cu butoanele aparatului, girafa mea s-a pierdut in semi-intuneric.

O zi in savana nu face altceva decat sa te surprinda si sa te ia pe neasteptate, iar la un moment dat mi-au dat lacrimile de intensitatea emotiilor momentelor traite. Doua masini cu cate sase nebuni frumosi, cu rasete, glume si prietenii legate instant, cu mic dejun pe capota masinilor, cu doi soferi de poveste, Noelle si Vumi, cu pipi si spaima in spatele jeepului si cu amintiri impletite pentru tot restul vietii.

Ce a urmat a fost de poveste si parca as vrea ca pozele sa vorbeasca in locul meu, pentru ca sunt prea putine cuvintele sa pot reda cat de generos a fost universul cu noi si vreau sa va asigur ca toate darurile lui le-am primit cu bucurie si cu sufletul deschis.

Ziua a inceput cu doua mari grupuri de elefanti reuniti intr-o oaza, care ne-au desfatat cu toate nazbatiile de care au putut da dovada. I-am vazut harjonindu-se, jucandu-se, la spa – frecandu-se de un copac, cate un pui mai adolescent cocotandu-se pe stanca, mancand un copac de acacia creanga cu creanga si cu coaja cu tot, puiuti sugand de la mamicile lor sau elefantul cu sapte  picioare, in toata splendoarea lui matinala. S-au iubit, s-au harjonit, s-au certat, s-au scarpinat, s-au udat cu apa, s-au spalat in praf, atat cat noua privitorilor sa ne umple cardurile de poze si sa ne ajunga o viata intreaga.

Urmatorul moment pe ordinea de zi, dar suficient de repede incat nu am avut timp sa digeram subiectul elefantilor si sa ne aratam pozele amuzante, e ca am ajuns la o oaza cu stanci si boscheti, majoritatea lacasurile leilor. Ii tot vazusem cu o zi inainte intr-o lene totala, letargica, sora cu coma, fara sa se oboseasca sa deschida vreo geana macar. O leoaica mergea pe drum si vedeam vreo alte 4-5 capete din iarba, la o distanta apreciabila. Am inlemnit si ne-am tinut respiratia cand  pe o piatra am vazut o a doua leoaica, semi-ascunsa. Au mai aparut inca doua din iarba, trecand nonsalante pe langa jeepurile cu turisti siderati. Ceea ce a urmat e greu de imaginat. Cele 3 sosite au incoltit-o pe cea ascunsa, intr-un joc al nervilor si ragetelor. Mi-a venit confirmarea ca ragetele auzite in prima noapte in cort, erau aidoma acestora si mi-a inghetat sufletul. Pe unul dintre colegi, nu dau nume, tocmai in cele mai intense momente cu ragete si colti, il apuca pipi. Trecuse de mult timpul pauzei si al micului dejun, asa ca e de inteles. Trebuie inteles faptul ca masina noastra a dat dovada de maxima solidaritate si discretie, asa ca am facut rost de o sticla goala si l-am sprijint in liniste, inconjurati de aproape alte 10 jeepuri pline cu turisti, cu acoperisurile desfacute, in care nu respira nimeni si toti erau incremeniti de spaima leoaicelor. L-am compatimit, ca a pierdut cel mai intens moment si probabil nu isi va ierta curand deturnarea atentiei, insa fiziologia a invins pasiunea. La un moment dat, leoaicele au luat-o la fuga, insa am pierdut si eu momentul in care cea haituita a reusit sa scape de incoltire, pentru ca a trebuit sa imi schimb cardul de la aparatul foto. Am plecat dupa leoaice, la gramada, atat puii cat si jeepurile. Au alergat-o bine, pana s-a pierdut in iarba, dupa care au inceput sa se intoarca. Au trecut din nou pe langa masinile noastre cu nonsalanta, iar momentul in care puii s-au intalnit cu mama lor, a fost super emotionant, exact ca in viata, cand copiii isi asteapta mama, curiosi, nerabdatori si ingrijorati.

Eram in cautarea unui loc de luat micul dejun. Sa ne intelegem, nu ai voie sa te dai jos din masina, doar in cazuri speciale si indeplinind anumite conditii, respectiv iarba scurta, vederea larga, astfel incat sa nu existe riscul sa iti sara in spate vreo pisica in timp ce faci pipi. Si mai e ceva de stiut, soferii comunica prin statie si vorbesc intre ei de cate ori se intalnesc masinile, asa ca nu stiu daca a fost pont sau magia lui Noelle, dar am ajuns la o alta gramada de pietre, unde veghea de la inaltime exact leoaica haituita. Era in alerta si ingrijorata, respira cu greutate, iar noi am reusit sa ii facem o multime de poze din toate unghiurile. Legat de povestea leoaicelor, am inteles de la Noelle ca acesta a fost un moment rar chiar si pentru el: o bataie intre pisici pe teritoriu. Se pare ca leoaica haituita avea pui mici, insa exista probabilitatea ca ascunzisul sa fi fost de fapt teritoriul celorlalte leoaice.

Au urmat alte poze, alte animale, alte momente intense, pe care chiar nu vreau sa le tulbur in cuvinte si sa las pozele sa vorbeasca. Vulturii si hiena mancand un hoit, un ghepard vanand, in sfarsit a aparut si girafa mult dorita, inceputul migratiei cu nebunia de zebre si antilope Gnu, pregatite de un drum lung de mii de kilometri. Simbioza cu care migreaza antilopele impreuna cu zebrele este incredibila, mai ales dupa ce am aflat ca antilopele nu au memoria drumului si nici nu sunt foarte inteligente, iar zebrele au rol de ghid si girofar pentru ele: le calauzesc, le avertizeaza, le pazesc si le alerteaza. Imaginile cu zebrele sunt fascinante, in mod special imbratisarea lor, una langa alta. Aceasta imbratisare are un triplu rol: de alint, de protejare si de paza. Ma ciupeam si priveam fascinata ca un documentar la tv tot ce se intampla in jurul meu. La un moment dat ne-am luat adio de la Serengeti si am pornit spre Ngorongoro. Aventura continua.

Am interactionat cu masaii si nu au fost foarte prietenosi. Cumva am incercat sa inteleg cum un popor razboinic si vanator, a fost transformat in crescator de vite si i s-au confiscat pamanturile. Mai mult de atat, triburile de masai nu au voie sa isi stabileasca satele nomade in Serengeti, ci doar in Ngornogoro. Si atunci nu ai cum sa nu le intelegi privirea furibunda si nelinistea din suflet. Viata lor a fost data cu fundul in sus pentru ei, iar o fotografie furata acestor oameni, reprezinta o adevarata comoara. Cu toate astea, sunt sate deschise sa primeasca turisti, contra unei sume de bani si care sa arate un pic din viata lor occidentalilor disperati dupa inedit si care de multe ori pun cele mai stupide si prostesti intrebari, uneori chiar jignitoare. Pentru mine vizita in satul de masai a fost o explozie de culoare, o intoarcere la esential. Oamenii acestia isi guverneaza viata in jurul vacilor si acestea reprezinta singurul lor etalon in viata. Sunt poligami si tot cu vaci isi cumpara nevestele, fiecare avand aproximativ 3-4. Barbatii se ocupa cu cresterea vitelor, iar femeile isi construiesc singure casele, din lut si crengi de acacia. Traiesc modest si simplu si fiecare trib are cel putin doua sate, la care migreaza in functie de sezonul ploios. Daca stau stramb si judec drept, nu difera mult de cocioabele amarate din satele noastre pierdute de vremuri. Iar sentimentul care m-a izbit a fost de rusine pentru spiritul nostru nestatornic si in continua cautare. Am tanjit acolo dupa viata lor linistita si tihnita, in acel colt de rai, cu putinele lor avutii, dar cu o comoara de nedescris: acel respect si uniune cu natura.

Ngorongoro este total diferit de Serengeti, atat legat de atmosfera, peisaj, cat si vedetatie. Este umed, verde, luxuriant, iar savana se transforma in jungla. Imaginati-va o galeata uriasa, o caldare vulcanica, unde migratia nu se intampla si unde toate animalele intalnite in savana traiesc aici, pe un teritoriu mult mai mic, dar cu o densitate ridicata. Aici am vazut cel mai rar animal: rinocerul, considerat comoara nationala si pazit cu mitraliera. In Ngorongoro se mai intalnesc maxim 20 de exemplare de rinoceri si am avut norocul, cu ajutorul binoclului lui Noelle si a teleobiectivului meu, sa vad unul la mare departare. Aici am vazut Hypo Pool, adica supa de hipopotami, un lac intr-un loc de o frumusete rar intalnita, insa mastodontii scufundati nu ne-au aratat decat cate o ureche sau un ochi, discreti si lenti in miscari.

Pe Honeymoon Road am pus in masina o intrebare, pentru ca nici eu nu puteam sa imi gasesc raspunsul: Ce v-a placut mai mult, Serengeti sau Ngorongoro? Nu am putut trage o concluzie. Serengeti are apusuri si rasarituri de iti taie respiratia, dar Ngorongoro are o vegetatie verde ca de jungla, cu un miros crud naucitor. Serengeti e o intindere nesfarsita de savana, unde te socheaza sentimentul de libertate al animalelor, dar Ngorongoro este un ecosistem intreg in craterul unui vulcan milenar, o lume intr-o alta lume. Serengeti este actiune intensa, episod de National Geographic, pe cand Ngorongoro e mai tihnit si mai romantic. Serengeti este galben, prafuit, arid si uscat, pe cand Ngorongoro este verde, proaspat, umed si parfumat.

Nu ai cum sa le compari si nu ai cum sa il iubesti pe unul, fara celalalt. Odata ce ti-au intrat in suflet, locul lor e impreuna si nimic nu le poate egala.

Am iesit din Ngorongoro murdara, prafuita, nespalata, de nu mi se racaia tarana rosie de pe fata, cu toate hainele imputite, cu obiectivele scartaind de praf, cu jeg in unghii dar cu o fericire greu de descris in cuvinte, cu cateva mii de poze cu animale, pasari si peisaje, cu amintiri cat pentru o viata, cu sentimentul ca universul m-a binecuvantat cu o asemenea aventura, in compania unor oameni haraziti.  Am trait intens, am trait aventura vietii mele, am avut parte de momente inimaginabile. Probabil daca as fi stiut ce urmeaza, as fi batut in retragere, insa acum sunt mandra de mine pentru curajul si nebunia de care am dat dovada. Mi-au ramas in suflet cele trei nopti in cort in ragetele hienelor, leilor si bivolilor, rasetele in lacrimi din jeep, povestile lui Noelle, pachetele pentru pranzul din savana pregatite cu grija, trezitul de dimineata si mersul la toaleta in grup (tot un fel de mare migratie), lipsa internetului si a electricitatii, patru zile petrecute in jeep alaturi de o mana de oameni pasionati si zapaciti, cu care am impartit tot ce aveam: cafeaua, servetelele si franturile de viata. Ne-a legat intamplarea, dar sunt sigura ca povestea va continua. Ne-am bucurat pentru fiecare felina fotografiata, am oftat dupa girafa adapandu-se pierduta, am rezonat la aceleasi cadre, ne-am sustinut in goana masinii, am impartit locul de poza, ne-am impartasit bucati de destine si fiecare din noi am fost oglinda celuilalt. Am fost frati pentru o vreme si probabil asa vom ramane.

Cum spunea Elena pe drumul de intoarcere, dupa o tura foto in safari, vezi norii in forme de animale, ba un leu, ba o girafa. Dupa ce te intorci dintr-o tura foto, nu mai vrei vacante banale, iar pentru toate amintirile memorate sau pozate, ii voi fi mereu recunoscatoare lui Dan Mirica, omul care mi-a pus aparatul foto in mana si mi-a schimbat modul de a vedea viata. Acum viata mea mi se defileaza prin fata ochilor in cadre intens colorate.

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Maldive – Dhiffushi Island

Sa ne fie clar de la inceput, nu o sa fac un clasament al locurilor vizitate si nu voi spune daca in Maldive e mai frumos decat in Bali sau Thailanda!
Fiecare vacanta va fi pe locul I in amintirile mele, pentru ca fiecare in parte este altceva, alte imprejurari, alti oameni, alte trairi.
Am ales sa plec in Maldive din pura intamplare, convinsa de oferta de la Qatar si pentru ca celelalte destinatii déjà le bifasem.
Consider ca lumea e prea mare si viata prea scurta ca sa ma repet, iar eu am pierdut mult timp pretios in etapele anterioare, cat nu am calatorit.
Cred ca Maldive este pe lista idilica a fiecaruia dintre noi sau pe multe desktopuri, ca un loc ireal de frumos.
E adevarat ca preturile prohibitive tin multi turisti la distanta si mi-am pus la indoiala decizia cand am vazut scorurile si am citit review-urile, dar asta dupa ce achitasem déjà biletele de avion.
Impreuna cu prietenul meu,ne-am hotarat sa nu mergem pe o insula-resort ci pe o insula locuita, sa vedem oameni si cultura locala, sa facem poze reale si nu postere de revista.
Asa am ales de pe booking unul din hotelurile care au aparut la o simpla cautare, pe o insula despre care nu stiam absolut nimic si careia nu ii retinusem nici macar numele, in cele trei saptamani pana la plecare.
Daca stau bine si ma gandesc, niciodata nu am fost organizata sau meticuloasa in excursiile mele si m-am lasat cu succes in voia sortii si nu am regretat.
Plec de fiecare data fara asteptari, fara planuri, iar universul ma recompenseaza pentru deschiderea mea.

Mi-a intrat in suflet aceasta insula mica, la propriu mica, a carei latime o cuprinzi de la un capat la altul cu telefonul mobil si fara zoom.
Are doar 200m de la stanga la dreapta si as putea alerga dintr-o parte in alta fara sa gafai. De lunga e un pic mai mult, o limba de nisip de 950m de la nord la sud.
Dhiffushi are mai multe plaje, ba pe stanga, ba pe dreapta, in functie de cum bate soarele sau mareea.
Faza cu mareea, inca ma fascineaza si ma nauceste. In primele zile stateam la soare pe plaja de la rasarit, unde apa era inalta dimineata, iar seara mergeam in plimbari lungi la apus, sa vad refluxul si sa merg pe urmele marii. Am prins luna plina pe insula si toate lucurile s-au intors invers, cu susul in jos, asa ca am fost nevoita sa schimb programul J.
Mai fascinant este ca s-a pornit musonul in ultimele 3 zile si m-am bucurat atat de ploaie cat si de soare, ca un copil scapat de acasa.
Spectacolul de culori pe care il ofera norii, apa si soarele, ma fac sa imi bucure sufletul si sa mi-l umple de extaz. Contemplam si nu ma mai saturam, voiam sa sorb cu privirea toate acele culori naucitoare de turquoise, verde si albastru, nor dupa nor, raza dupa raza, asistand bucuroasa cum marea inghite tarmul cu nisipul lui alb.
Valurile sunt line in recif, dar se aude mugetul oceanului de departe, stavilit de un dig de jur imprejur. Cerul e de un albastru ciel, ca de aia e cer, urmeaza valul alb si involburat de la dig. Apoi e marea turquoise-verde, alternand in functie de cum razele strabat norii dolofani, dupa care vine randul nisipului alb si prosopul meu.

Maldive inseamna tihna, solitudine, leneveala la soare si cateva activitati pe mare: mersul cu barca dupa delfini, snorkeling cu broastele testoase, hranitul pisicilor de mare sau al puilor de rechin, turul insulei cu caiacul, pescuit nocturn la fir sau plimbarea pe un banc de nisip nascut in mijlocul recifului. Fiecare din aceste activitati sunt o poveste in sine, aventuri memorabile cu rasete, trairi intense, prietenii legate si amintiri nepretuite.
Majoritatea timpului l-am petrecut pe plajele mici si izolate, in compania crabilor sau a pasarilor. Nici macar ganduri nu mai aveam, incat am trecut de la faza de incantare la cea de beatitudine.
Plaja hotelului e mica, cu cateva sezlonguri si umbrelute, la o distanta apreciabila, cat sa ai intimidate. Tufe cu frunze generoase si niste palmieri cocosati completeaza decorul, ca un reper anti-plictiseala fata de apa in culori de un albastru turbat. Nici macar de muzica la casti nu aveam nevoie, muzica linistii are o acustica aparte.

In fiecare dupa amiaza plecam intr-un tur al insulei, in cautare de comori, carand echipamentul foto dupa mine. Si au fost nenumarate! Am furat cateva portrete care imi sunt tare dragi si am descoperit lucruri demne de toata admiratia: o usa colorata, un leagan solitar, o egreta indrazneata, o bucata de zid din corali, crabi, multi crabi, cate o barca galbena sau albastra, un palmier cocarjat, fructe si flori parfumate, umbre si lumini, biciclete si copii.
Sa va vorbesc despre apusul roz, sau despre cel in culori turbate, nu are rost, pentru ca dupa doua zile am constatat ca oricat m-as stradui, fotografiile nu vor reusi sa redea fidel explozia de culoare. Atunci am pastrat apusurile doar pentru mine si le-am savurat in tacere, fara sa le mai perturb magia, dar nu din egoism, ci din respect pentru frumusetea lor absoluta.
Insa o calatorie noaptea pe mare la pescuit, mi-a dezvaluit 2 lucruri incredibile: cerul instelat de o claritate si intensitate ireala si stelele din apa, adica planctonul fosforescent! Cuvintele nu pot descrie faptele, dar hai sa facem un exercitiu de imaginatie: eu cu gura cascata si ochii bulbucati, in timp ce trec de la uimire, la amutire si la bucurie, sau cum ma balaceam in apa oceanului ca sa prind luminitele fosforescente de plancton, incat puneam pestii pe fuga!

Dar oamenii… Oamenii cu care m-am imprietenit sunt cea mai de nepretuit comoara. Am auzit povesti si experiente, cat sa inteleg un pic din viata lor de pe insula, cu bune si rele. Le-am spus, de cate ori am avut ocazia, ca sunt binecuvantati sa traiasca o viata linistita in raiul inconjurator. M-am simtit de-a lor, printre ei, ii salutam pe strada, chiar daca femeile musulmane erau mai timide la inceput, cu timpul s-au obisnuit si le simteam zambetul din spatele hijab-ului.
Ca mai toti asiaticii, nu exceleaza in harnicie si curatenie, insa tocmai acesta e farmecul locului, pentru ca sunt relaxati, detasati si nu au nicio graba. Isi petrec mult timp in scaunele lor ciudate, niste dreptunghiuri metalice infasurate in plasa, in care se scufunda si stau la taclale cate 2-3 sau solitari, sa isi traga sufletul in tihna.
Am vazut la ei un respect pentru apus si pentru contemplarea naturii. Se opreau in loc din drumurile lor, pana cand soarele se scufunda in mare, apoi incalecau mai departe pe scuter sau bicicleta si isi vedeau de treaba. M-am simtit ignoranta, cand mi-am dat seama ca poate acasa trece o luna de zile fara sa privesc apusul si mi-am promis eu mie sa imi aduc omagiul soarelui, mult mai des de acum inainte.

Pe insula se gasesc cateva baruri, vreo 3-4, iar unul in mod deosebit mi-a atras atentia si l-am vizitat in fiecare zi, pentru a vedea apusul sau pentru a bea o cafea buna, tare buna. Barul se numeste 4:20 si aici m-am imprietenit cu Nadja, o fata de 16 ani, cu care am devenit buna prietena, am stat la taclale, mi-a vorbit de pasiunea ei pentru fotografie, pentru Instagram si pentru filmele horror. Ma astepta cu nerabdare in fiecare zi, insa nu am apucat sa imi iau la revedere de la ea, dar i-am trimis, printr-un baiat de la hotel, singura bijuterie pe care o aveam la mine, un mic colier pe care il aveam din Grecia.

Pe cat de mica este insula, vreau sa spun ca are 3 terenuri de fotbal, deci localnicii sunt mari microbisti de la mic la mare si sunt atat de frumosi cum joaca fotbal, in tricourile lor colorate, in lumina superba a asfintitului!
Majoritatea barbatilor se ocupa cu pescuitul, plecand cate o saptamana in larg, cu barci care le devin adapost. Fiecare familie are un pescar si este principala indeletnicire de pe insula. Populatia este de maxim 1200 locuitori si nu exista niciun politist pe insula. Dar nici nu e nevoie, pentru ca nu a existat nicio infractiune in ultimul an de zile. Se deplaseaza cu biciclete si scutere de jur imprejurul insulei, iar pentru scutere teoretic ar avea nevoie de permis de conducere, insa practic nu ii intreaba nimeni de sanatate, ca nu are cine 

As vrea sa va povestesc despre Sheriff, ospatarul nostru. E un om intre 2 varste, (iar mie imi este greu sa aproximez varsta asiaticilor, pentru ca mereu ma insel), mult mai matur decat majoritatea pustilor care lucreaza la hotel. Usor bondoc, cu un pic de burta si mereu cu zambetul pe buze. Am interactionat cu el inca din prima dimineata, cand am comandat 2 cappuccino si nu stiu ce s-a intamplat cu ele, ca tot intarziau sa apara. Am declarat oficial ca nu raspund de faptele mele inainte sa imi beau cafeaua de dimineata si sunt in stare sa fac crima de om daca nu am parte de o cafea buna dupa micul dejun. In acea dimineata incercam sa imi pastrez calmul, chiar daca in tacere simteam ca imi iese fum pe nari si pe urechi si nu mai era mult sa ma transform in Lady Dragon. Sheriff a venit la masa noastra si s-a scuzat ca mai dureaza 5 minute. Cert este ca la bar se facuse o comisie de 3 persoane in jurul aparatului, care nu stiu ce mestereau pe acolo, pana cand l-au invins, de in sfarsit se prefigurau zorii unei zile perfecte!
Zilele au continuat si Sheriff ne impartea zambete la fiecare interactiune, iar noi ii multumeam pentru serviciile lui sau complimentam mancarea si bucatarul. Intr-o dimineata ne-a marturisit ca suntem oameni buni si ca mereu ne place totul, ca nu avem nimic de comentat de rau despre mancare sau intarzieri. Chestia asta m-a pus mult pe ganduri dupa aceea, chiar daca pe moment i-am multumit, fara sa cer detalii. Sunt constienta ca in lume sunt multi oameni care vin in vacanta si asteapta sa fie serviti, pentru ca au platit, considera ca sunt indreptatiti sa trateze personalul ca pe sclavii lor si ii umilesc in adevaratul sens al cuvantului.
E adevarat ca asiaticii au o lentoare anume si nu trebuie sa le dai mai multe comenzi in acelasi timp. Daca cer cafea, apa si scrumiera, clar nu imi va aduce scrumiera, dar asta nu e motiv de circ, mai ales ca puteam sa ma duc si sa imi iau singura. Intr-o dmineata Sheriff l-a abordat pe Oku daca poate sa ii schimbe niste dolari sa ii trimita acasa in Bangladesh. Cum stateam noi doi si dezbateam subiectul la masa, faceam supozitii ce sa facem cu rufiile schimbate, ca aici se platea totul in dolari, m-a strafulgerat ideea ca poate ii este interzis sa cumpere valuta, cam cum ne era noua atat inainte cat si dupa ’89, dar oricum nu avea unde, pentru ca pe insula nu exista bancomat, casa de schimb si nimic de genul. Am cautat pe net partitatea si ne gandeam sa ii schimbam 200-300$, mai ales ca ii promisesem lui Marius un set de bancnote pentru colectia lui si nu vazusem nicio rufia pana in acel moment.
Cand Sheriff a venit la masa noastra, l-am intrebat cati bani vrea sa schimbe. 20$. Atat! Acela a fost momentul cand am simtit diferenta sociala fix in plex si mi s-a pus un nod in gat! Firescul meu e diferit de firescul lui. Am asteptat calma sa se termine micul dejun, sorbind lent din cafea. Intr-un moment cand eram singuri pe terasa, doar eu si el, m-am dus si i-am intins discret o hartie de 20$ si i-am transmis complimente familiei sale. No exchange!
Purtarea lui nu s-a schimbat. A fost la fel de serviabil si zambitor ca si pana atunci, doar ca am inceput sa il privesc cu mult mai multa compasiune. Cu o zi inainte de plecare, a venit pe terasa noastra sa isi ia la revedere si sa ne multumeasca, gest care sincer, m-a impresionat si mai mult.
Nu as putea spune de ce, pentru ca sunt constienta ca de jur imprejurul lumii oamenii isi lasa familiile si pleaca pentru o munca mai bine platita. Dar Sheriff are locul lui in gandurile mele.

Chiar daca pe insula nu se gaseste strop de alcool, oamenii au rezolvat problema pentru turisti, localnicilor fiindu-le interzis.
Exista baruri plutitoare in apropierea insulelor, luminate atractiv si dorintele sunt implinite.
Am comandat un uber, adica o salupa cu tarif fix de 10$ de persoana dus-intors si am baut cea mai buna si dorita bere din viata mea.
Nici nu trebuie sa bei mult, ca iahtul iti ofera o senzatie de dezechilibru, sora cu betia.
Pretul berii e modest, la 3,5$ chiar ieftin pentru prohibitia instaurata.
Si ca drumul sa merite, am luat la pachet o sticla de Ballantines si uite cum seara urmatoare ne-am imprietenit cu jumatate din baietii de pe insula si am stat la povesti intr-o locatie discreta, pe terasa unui un guest house cochet.
Dar aventura in sine, senzatia aceea de fruct oprit, este extraordinara! M-am simtit ca o adolescenta fugita la discoteca cu banii de paine.

Baietii de la hotel au fost de exceptie si sincer, nu am intalnit nicaieri personal atat de serviabil si prietenos. Ne-am imprietenit mult cu baiatul managerului Ian si cu Hasan, directorul de marketing. Si-au facut timp pentru noi, ne-au plimbat peste tot, ne-au aratat insula prin ochii lor si nu a unui turist, ne-au aratat cele mai bune locuri pentru fotografii, pentru pasari, iar cel mai emotionant a fost momentul despartirii, cand ne-au condus amandoi in port si au stat sa ne faca cu mana, pana cand speedboat-ul s-a pierdut in mare. Implicarea lor a fost mai mult decat ospitalitatea pe care a impus-o fisa postului, lucru rar intalnit in alte parti ale lumii!

In ultima zi am descoperit o plaja mica si ascunsa dupa o padurice de palmieri, vopsiti in culorile Romaniei (initial au fost ale Jamaicai, dar negrul s-a transformat in albastru), tocmai atunci cand credeam ca insula nu o sa mai aiba nimic ascuns de mine. Este o minunatie, o bijuterie, amenajata cu leagane si hamace, pe care le-am luat la rand, de mi-am unduit gandurile si mi-am impletit visele, cat sa imi umplu sufletul.
Bucuria interioara este nemarginita si privirea mea nu se mai satura sa absoarba tot, fiecare coltisor, fiecare fereastra spre mare, fiecare frunza de palmier. Daca raiul exista, aici este!

Mi-am luat la revedere de la insula asta minunata, in tacere, lasand inima sa-i vorbeasca in locul meu, in felul ei.

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Egipt

Am fost in Egipt, chiar daca lumea care auzea unde imi petrec Revelionul 2018 isi facea cruce si punea la indoiala gradul de discernamant de care dau dovada.
Egiptul pe care eu l-am descoperit a fost surprinzator, bland, sigur si fascinant.
Am fost in Sharm el Sheikh, dar nu cu avion direct, am aterizat la Eilat, iar drumul de la granita cu Israelul pana in Sharm, l-am facut cu microbuzul, in aproape 4 ore.
Ce este interesant, in apropiere de Eilat se impreuneaza granitele a patru state: Israel, Iordania, Arabia Saudita si Egipt, asa ca Vodafonul meu m-a bombardat cu mesaje si nu se putea hotara ce “Bine ai venit in…” sa imi dea mai repede.
Peninsula Sinai este taram Asiatic, chiar daca este despartita de restul continentului de Golful Aqaba, aceasta limba de pamant uneste Africa cu Asia.
Drumul spre Sharm a fost de-a lungul tarmului, lasandu-ma sa descopar o Mare Rosie muta, ce avea puterea doar sa sclipeasca palid, in ultimele zvacniri ale asfintitului. Parca totul era inghetat si contrasta puternic cu muntii vigurosi de un roz prafuit. Am gasit coasta aproape pustie, de parca incremenise viata in loc, chiar daca simteam vigoarea din trecut a locurilor.
Imi ingheta si mie sufletul de cate ori treceam pe langa punctele de control cu militari, mitraliere si tancuri, cu adaposturi sapate in nisip si imprejmuite cu pietre, ca niste morminte déjà pregatite.
Traiam pe viu decorul stirilor de la TV si eram ca niciodata, mai aproape de realitatea cruda.
Ma uitam la fetele tinere ale soldatilor, la firescul vietii lor, la cateii care se jucau cu nepasare si amuteam. Albul ochilor soldatilor spuneau povesti impietrite de groaza, iar vigilenta lor era in antiteza cu lentoarea legendara a arabilor.
Santierele abandonate si resorturile parasite erau martorii durerii. Pana si rozul prafuit al dealurilor jelea istoria prezenta si trecuta a locurilor.
Soseaua impecabila era singura dovada ca nu e totul amortit in jur.
Chiar si dupa apusul soarelui era o placere sa privesc paleta de culori a tarmului. Parca universul se jucase cu fardurile si distingeam cu usurinta pudre caramizii, roz, rosii, albe, gri, verde, galbene sau negre.
Intinderi nesfarsite de bolovani si praf, alternau cu dealurile cioplite, cu faliile cascate in sus, ca niste felii de tort rasturnate in farfurie.
Marea Rosie nu e rosie, e argintie si tacuta.
Dealurile si plajele se succedau cu viteza si relieful se schimba la fiecare bataie de geana.
Erau plaje cu stanci, apoi cu pietre, plaje cu nisip sfaramicios rosu sau mici plaje cu nisip fin alb.
Dealurile tineau isonul si se asortau perfect. Ori erau feliate si colturoase, ori calcaroase si netede, ca niste mamaligi stirbe, cat sa iti starneasca imaginatia in semiintuneric.
Cadeam cuprinsa in visare si imi imaginam tarmurile acestea cu o alta energie, mai vesela, dar ma trezeam brusc la realitate cand treceam in zig-zag, pe langa punctele de control.
Intunericul ne-a acaparat repede, de cu greu mai puteam distinge ceva, in pustiul viu sau mort. Doar marea mai sclipea in tacerea ei muta.
Am descoperit Sharm-ul scaldat in lumina, forfotind, chiar daca aici noaptea incepe devreme, locul vibreaza de animatia si freamatul turistilor.
Si aici realitatea cruda a ultimelor vremi sapase adanc, pentru ca o mare parte din hoteluri erau abandonate, de la prabusirea turismului.
Chiar daca soldatii si politistii erau prezenti peste tot, déjà ma obisnuisem cu ei si trecusem peste infrigurarea inceputului, treceam cu usurinta peste controlul posetelor sau prin portile cu detectoare. Erau clar pentru confortul psihic al turistului si apreciam grija si protectia tuturor, in incercarea si efortul lor sa ne ofere o vacanta memorabilia.
Si asa a fost!
Vacanta mea in Sharm a fost plina si intensa.
Nu am venit aici sa ma odihnesc, ci sa ma bucur de tot ceea ce Egiptul mi-a asternul la picioare, din plin.
Daca ar fi sa aleg un singur cuvant cu ce a insemnat pentru mine excursia in Sharm el Sheikh, acesta ar fi CURAJ, frate cu nebunia.
Am ales toate excursiile optionale si nu am renuntat la nimic.
Plecasem de acasa cu gandul ca voi sta la plaja in suc propriu, cu doua carti in bagaj si nici prin minte nu mi-a trecut ca voi face tot ce am facut.
Prima zi am facut cum am zis: m-am tarat de pe un sezlong pe altul, mi-am inmuiat degetele de la picioare in Marea Rosie doar pana la glezne, am facut poze, am baut suc de mango si ma uitam chioras la diveri, ca la extraterestrii.
Soarele apune in jurul orei 16, asa ca zilele se termina repede si noptile sunt bruste si lungi. Lunga a fost si a doua mea noapte, plina de vise si somn odihnitor, cat sa uit de nebunia tantarilor hamesiti. Cand am ajuns acasa, am numarat cu bucurie ca sunt posesoarea a nu mai putin de 35 ciupituri mici, de parea ca abia scapasem din carantina pojarului. Mainile si picioarele erau mai putin ciuruite, pentru ca le-am dat cu Autan la inceput, dupa care am renuntat la idée. Oricum, nu m-am scarpinat deloc, asa ca am abandonat razboiul cu tantarii, mai ales ca baia din hotel avea o cupola rotunda si frumoasa, cu gauri de aerisire, iar camera mea fiind la ultimul etaj, avea o conexiune directa cu cerul si cu autostrada tantarilor.

SCUBA DIVING
Nebunia zilei a inceput cu imbarcarea pe un iaht dragut cu 3 punti, plin cu echipament de scuba si snorkeling si turisti nerabdatori.
Membrii echipajului aratau ca adevaratii descendenti ai faraonilor, frumosi, semeti si plini de viata. M-a surprins placut, in toata excursia, frumusetea chipurilor lor. Chit ca erau diveri sau beduini, nu conteneam sa le privesc cu bucurie chipurile si sa ma desfat cu trasaturile lor pline de forta, cautand o asemanare intre ei si fetele sculptate in piramide.
Monstrul plutitor a fost ancorat langa insula Tyron din Arabia Saudita si a inceput si primul meu training pentru scuba.
Aveam adrenalina la maxim si un ranjet tamp pe fata, dar hotarata mai mult ca oricand sa ma scufund, cu orice risc!
Sa ne intelegem: nu stiu sa inot si mi-e frica de inec chiar si in cada, in special atunci cand degetele mele nu ating marginea si cand spumantul de baie, intr-o conspiratie cu leneveala profunda, ma relaxeaza si alunec usor pe fundul cazii, de tresar cu forta si imprastii cu apa in toata baia.
Am ascultat constiincioasa limbajul semnelor in apa, le-am repetat ca o maimuta sugubeata, am inteles ca nu am voie sa ating butoanele si ca singurele mele griji sunt: sa respir pe gura, adanc si calm si sa imi desfund urechile. Nu parea prea greu, dar sa stiti ca e!
Chicoteam ca o zaluda si topaiam nerabdatoare. Cu toate ca eram in echipa a doua, sa stiti ca am fost prima aruncata in apa. Nu mai tin minte succesiunea evenimentelor, dar cand eram cu butelia in spate si mustiucul in gura, m-am trezit rasucita si déjà cu fundul in sus.
Atunci m-a vizitat si panica. Norocul meu ca dragul de Zaid, instructorul meu frumos si rabdator, mi-a lasat suficient timp sa ma linistesc si sa ma obisnuiesc cu respiratia. Strangeam mustiucul in dinti, iar in minte imi repetam ca o moara stricata: inspira-expira! Nu eram in stare sa ma misc si pluteam intr-o parte, ca o balena esuata cu fundul in sus si ochii inchisi. La un moment dat am indraznit sa ii deschid si sa vad minunatia de sub mine, dar mi-am adus brusc aminte ca sub apa nu avem voie sa radem, ca ne intra apa in gura, asa ca radeam in gand!
Sub apa, creierul meu a avut alta treaba, sora cu lobotomia. Nu am vazut-o deloc pe vecina de scufundare, stiu ca ma tineam temeinic de instructor cu mana dreapta si priveam doar spre ora 10. Zaid imi lua pulsul destul de des, iar eu reuseam sa ii raspund cu consecventa si politicoasa ca e ok. Tot el imi aducea aminte sa imi desfund urechile, asa ca ma tineam de nas cu mana stanga si suflam cu putere, pana imi pocneau timpanele. Nu scapasem inca de panica, dar reuseam sa disting pestii si coralii din jurul meu, apa turquoise si calda, picioarele turistilor care faceau snorkeling. Momentul de detasare maxima a fost aparitia fotografului: am imitat ca un papagal tot ce ma punea sa fac, am indraznit sa dau din maini si din picioare, dar nu m-am dezlipit de Zaid si inca nu o vedeam pe vecina din dreapta lui.
La un moment dat urechea mea dreapta refuza sa se desfunda, mai ales ca ajunsesem la adancimea maxima admisa pentru incepatori, simteam puternic presiunea adancului, ca un cutit sfasietor. Pret de cateva secunde, eram tentata sa abandonez si sa stric tot, insa o minune s-a produs, am suflat cu strajnicie si urechea mea s-a eliberat.
Sentimentele traite sunt coplesitoare: universul m-a introdus intr-o lume interzisa, necunoscuta mie, o lume de o frumusete greu de descris in cuvinte, tacuta, pura si simpla. Acolo am uitat de tot si nimic nu mai conta. Ma simteam usoara si libera, fara griji si fara constrangeri. Nu mai aveam nimic pe lista de to do, doar sa respir, sa imi desfund urechile si sa ma minunez. Timpul a stat in loc si nu pot sa imi amintesc daca cele 15 minute au fost multe sau putine! Stiu doar ca au fost pline de extaz.
Am urcat pe barca un alt om, un om fericit, uimit de frumusetea vietii si lumii din adancuri. Bucuria interioara si increderea in mine, mandria ca mi-am invins fricile, ca am uitat stresul si ca nu am renuntat din temere, m-au determinat sa savurez cu placere clipele urmatoare.

Zilele care au urmat, s-au apropiat de cea de dinainte, dar fara sa o egaleze.
Excursia in desert cu atv-urile, ceaiul din cortul de beduini, fetele copiiilor, plimbarea cu camila, buggie, praful, soarele, turbanele infasurate, pestele delicios la gratar, snorkelingul din Blue Hole, zgarieturile facute de corali, marea albastru-intens si valurile de la Dahab, zgaltaielile din jeep, safari in desert, cocotatul pe masini si chiotele cu ecou din canion, toti cateii si toate pisicile intalnite, masajul de pe plaja, masca de fata cu noroi, mangrovele de la Ras Mohammed, crapatura facuta de cutremur, Magic Lake si cele 5 pietricele aruncate in el, snorkeling din nou, corali de toate culorile, Nemo si prietenii lui, pisica de mare, hammam-ul in Sharm-style, cam asa au fost restul zilelor, pline de rasete, veselie, povesti si amintiri nemuritoare!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Cappadocia

Cappadocia nu e Turcia, e o lume intreaga!
Poate ca nu pot afirma ca am vizitat Turcia si ca stiu cum este ea in esenta ei, dar doua vizite la Istanbul (pe care il ador), ma fac sa imi dau cu parerea. Tocmai de aceea, ce am gasit in Cappadocia nu are nicio legatura cu parerea mea anterioara despre turci si Turcia.
Rupta din context, Cappadocia e o tara in alta tara.
Am o lista de dorinte ca a multora dintre voi, in care figureaza la loc de cinste calatoria cu balonul, iar pe lista scurta cu destinatii, la pozitia 12 se afla Cappadocia, asa ca atunci cand Facebook-ul mi-a pus in fata o excursie in acest loc mirific, nu am mai stat pe ganduri si am zis ca „vreau si eu acolo”.
Nu conta ca mergeam intr-o tura foto, eu profana cu telefonul mobil, programul excursiei mi s-a parut absolut fantastic.
Habar nu aveam ce ma astepta, insa eram convinsa ca va fi fantastic, si asa a fost, din toate punctele de vedere.
Fix in mijlocul tarii, acest taram selenar sau martian, te lasa sa il descoperi si mai mult de atat, iti provoaca imaginatia pana in cele mai mici cotloane ale mintii.
Peisajele sunt absolut superbe, ti se dezvaluie o multime de forme de relief sau formatiuni geologice care pe mine cel putin m-au lasat muta de uimire, iar in spate este o industrie intreaga care nu face altceva decat sa serveasca si cele mai nastrujnice idei despre turism.
In Cappadocia nu e lux, nu sunt resorturi, insa nu poti sa ceri asa ceva! Aici turismul a inceput cu pasul si cu rucsacul in spate si ei sunt pionierii acestei zone. Te fascineaza fiecare grota in parte, fiecare curba a reliefului si fiecare varf ascutit sculptat de vant. Asa ca lasi snobismul acasa si iti vine sa te cazezi intr-o gaura de stanca, sa simti vibratia pietrei si sa te faci mic de tot, fara sa mai ai nevoie de altceva. Iti vine sa te tavalesti in colbul macinat de temperaturile desertice si sa te scuturi dupa aceea cu bucurie netarmurita, pentru onoarea pe care ai avut-o la sarutul fiecarei particule milenare de praf.
Cappadocia este locul in care Dumnezeu s-a jucat cu formele de relief, cu stancile si cu toata viata de acolo in general.
Este locul in care pietrele vorbesc si fiecare forma are povestea ei. Este locul in care grotele soptesc istoria crestinatatii. Este locul in care fiecare are biserica lui proprie si toate sunt pastrate cat mai autentic. Este locul in care oamenii s-au adaptat naturii si au facut rai din piatra seaca. Este locul in care vezi rezistenta omului in fata destinului si lupta pentru supravietuire (vezi fascinantele sate subterane). Este locul in care viata are alt orar, inca de la 4 dimineata. Este locul in care averea era masurata in porumbei. Este locul in care nu incetezi sa te uimesti si sa te minunezi.
Este locul in care te indragostesti, iar eu am ramas sedusa iremediabil.
Este locul in care sufletul zboara spre capatul lumii!
Iar eu am fost acolo si m-am bucurat de toate astea!

Am zburat cu balonul
Am ajuns in Goreme seara cand nu mai era lumina, cu sufletul la gura, pentru ca nu intelegeam ce e in jurul meu, iar din loc in loc, in mijlocul satului apareau niste umbre ca niste trunchiuri de con ascutite. Programul prevedea ca dimineata devreme, la 5:00 sa prindem rasaritul in locul in care baloanele decoleaza.
Chiar daca m-am trezit la 4:30, chioara de somn si inghetata de frigul de peste noapte, pentru ca am vazut patura abia de dimineata, am zis sa ma sacrific si sa merg sa vad cum decoleaza baloanele.
Trezita in creierii noptii si sub impresia viselor invalmasite in putinul somn, tacuta, am plecat spre locul cu pricina.
Totul era scaldat in bezna, doar farurile masinilor dezvaluiau forme nedefinite, in asa fel incat mintea sa mi-o ia si mai tare razna si sa imi inspaimante imaginatia.
Contururile erau nedefinite, dealuri rotunde si moate ascutite din care nu intelegeam nimic!
Peste toate astea era asternut un zgomot infernal, de nu imi puteam auzi nici macar gandurile. Am inceput sa inteleg sursa zgomotului, respectiv generatoare si ventilatoare imense, masinile cu remorci sau microbuzele cu turisti ce forfoteau in bezna noptii.
O parte din dealuri se transformau in burti imense, iar eu ma simteam ca Gulliver in tara uriasilor insarcinati.
In bezna aceea descoperisem vreo 3 surse de zgomot, adicatelea se pregateau vreo 3 baloane sa se umfle. M-am asezat langa unul dintre ele si nu intelegeam nimic din ce se intampla in jururl meu. Doar ca burta balonului culcat incepea sa prinda forma si sa se mareasca vazand cu ochii. La un moment dat au aprins gazul si au aparut limbile de foc in doua straturi, galbene si albastre, scurte si pline de forta!
Usor, usor, tras de sfori, balonul incepea sa se ridice dintr-o rana si sa isi ia forma gigantica. In mod special cand vapaile zgomotoase si scurte luminau, se arata o explozie de culori ale balonului la care priveam sub stare de hipnoza.
Cerul incepea sa se distinga cum se separa de linia orizontului, zdrentuita de formatiunile geologice inca nedefinite, dar care parca incepeau sa prinda contur. Lumina incepea sa puna stapanire si nu mai lasa mintea sa se joace cu imaginatia, iar eu incepeam sa descopar ce e in jurul meu, insa nicidecum nu reuseam sa scap de sentimentul ca sunt picata pe alta planeta. Formele erau ireale iar in jurul meu nu erau doar trei baloane, erau zeci de baloane. Incepeau sa iti faca prezenta prin jeturile de flacari care apareau din diverse locuri, in culori multicolore si vesele, intr-o explozie de bucurie. Unul dupa altul, baloanele capatau forma si prindeau viata, ca niste coconi care ieseau din cristalida intunericului.
Eram ca un copil intr-o lume de acadele zburatoare si muta de uimire de atata frumusete si voiosie!
Bomboane zburatoare care se inaltau in vazduh o data cu dorinte implinite!
Cand lumina a dominat imprejurimile, eram convinsa ca locul acesta nu e pe pamant, ci clar pe alta planeta!
Stancile cu forme incredibile, ca niste felii de tort care isi dezvaluiau straturile de crema, in fel de fel de culori, de la praful alb calcaros, la accentele rosiatice, galbene si cenusii, in forme ce sfidau puterea de intelegere a unui nespecialist in geologie.
Cum se jucase Dumnezeu cu locul asta cand l-a creat, era dovada clara ca era pus pe glume si sotii.
S-a facut liniste dupa ce baloanele s-au ridicat in cer, se mai auzeau doar masinile goale care plecau in cautarea locului de aterizare, in timp ce ridicau valatuci de praf in urma lor, praf ce dadea o impresie si mai dramatica, parand ca totul era invaluit in ceata.
Un balon nu poate fi condus, el se lasa in voia sortii, iar manevrele sunt doar de rasucire si urcare/coborare.
Am plecat in cautarea locului de aterizare, in Love Valey, unde stancile au forme de falusuri si dovada clara ca Povestea Povestilor a lui Creanga aici s-a plamadit.
Un zbor dureaza maxim o ora si soarele abia acum incepea sa se ridice si sa coloreze fiecae balon in parte.
Ramai mut de uimire dar iti vine sa chiui de fericire ca ai ocazia sa le vezi pe toate la un loc si pe fiecare in parte.
Uimirea nu inceteaza sa te domine pana in momentul aterizarii, unde dibacia capitanului si a manipulatorilor care trag de sfori, aseaza nacela balonului direct pe remorca camionelelor ce orbecaie pe dealurile de aterizare.
In balon nu simti cand aterizeaza dar nici cand decoleaza. Zborul e lin si dulce, lipsit de adrenalina, insa iti prelungeste intocmai starea de beatitudine si de uimire. Iti lasa timp sa te minunezi si sa te bucuri de spectacol si imagine, de relief si frumusete. Te lasa sa iti tragi sufletul si sa multumesti universului ca existi si ca viata e frumoasa. Nu e liniste, pentru ca jeturile de flacari izbucnesc din cand in cand, dar tu esti mut in fata tabloului si vrei sa prelungesti clipele dulci in fata freneziei surde! Iti stergi pe furis o lacrima, iar Cappadocia ramane locul perfect de zbor, locul in care visele se ridica la cer.

Tura foto cu Dan Mirică
Dupa ce am fost intr-o tura foto, nu stiu cum ma voi mai bucura de o excursie obisnuita. Si daca nu stiam ce presupune, acum ma bucur de faptul ca am intalnit o mana de oameni frumosi si daruiti!
Aceasta experienta mi-a schimbat total perceptiile si mi-a pus la dispozitie o lume noua. Am descoperit ca viata in tura foto este doar la rasarit si la apus, restul e galagie. Acesti oameni iubesc soarele si aduc o ofranda spectacolului razelor, de fiecare data cu alta perceptie. Aici am invatat ca exista lumina, ca exista umbre si ca viata se compune din rame secventiale! Aici am invatat ca praful pare ceata si ca ofera dramatism unei imagini. Aici am invatat ca pot sa rezum o zi intreaga la o singura fotografie, chit ca mai aveam o suta de imagini si ca mi se rupea sufletul ca nu pe postez pe toate. Aici am invatat ca timpul capata o alta dimeniune si ca un cadru cere jertfa si implicare. Aici am invatat sa cari in spate un rucsac plin cu scule, dar ca elanul si pasiunea te invata sa zburzi de placere si entuziasm. Aici am invatat ca poti sa savurezi fiecare moment din alta perspectiva si din alt unghi. Aici am invatat ca pot sa dorm doar 4 ore si ca ma trezesc in creierii noptii cu bucurie!
Chiar daca nu posed un aparat de fotografiat (nu inca), am fost atinsa de microbul celor inzestrati si haraziti. M-am bucurat de bucuria lor si mi-am hranit setea de aventura din entuziasmul lor.
Ce e o tura foto? Este acea excursie in care stii cand pleci dar nu stii cu cate comori te intorci acasa. Este locul in care intalnesti cei mai frumosi si mai pasionati oameni, uniti de o nebunie comuna dar diferiti total. Ii uneste sclipirea din ochi si setea de umbre. Ma uitam la ei si ma minunam cat sunt de frumosi si de haraziti! Cu cata bucurie contempleaza si celebreaza viata si darurile ei.
O tura foto este locul in care gasesti explozia de bucurie la fiecare colt. Este locul in care neasteptatul se lasa descoperit si banalul ochiului profan pus in stralucire! O tura foto este locul in care universul meu s-a dat peste cap si nimic nu va mai fi la fel!
Ne-am scuturat sosetele de praf impreuna, am impartit aceasi sticla de apa, am ascultat tacerea apusului si ne-a tresarit sufletul la unison la fiecare geana a rasaritului! Am ras in hohote sau ne-am inghitit uimirea in liniste!
O tura foto este locul in care am deschis porti incredibile ale vietii, am intrat in casele oamenilor si le-am ascultat povestile de viata, am forfotit sub fustele unui dervis zburator, am impartit cu extaz mancarea localnicilor, ne-am prins in joaca copiilor ce calareau magarii sau am imortalizat caii salbatici.
O tura foto este locul in care o plimbare sub lumina lunii pline capata alta dimensiune, alta culoare si alta viziune a noptii!
Imaginea mea asupra vietii s-a schimbat dupa aceasta aventura. Am descoperit lucruri noi si acum privesc lumea printr-o prisma de lumina. Am plecat un om simplu, cu o imagine monocroma si m-am intors un om bogat, cu un rucsac bogat, plin de curcubee, povesti si oameni frumosi.
Viata ne este data o singura data! De noi depinde sa o cinstim!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Bali

Daca vrei sa vezi o femeie fericita, e suficient sa te uiti la pozele mele de vacanta.
Atata fericire pe fata, intensa si colorata, nu am avut in nicio vacanta, dar nicio vacanta nu se poate compara cu un retreat in Bali. Si vorba aceea, dupa ce gusti dintr-un retreat, cu greu vrei altceva.
Am plecat fara asteptari si fara sa stiu unde ma duc si ce fac. Facebook-ul mi-a adus si de data asta extazul la picioare, fara sa depun nici cel mai mic efort.
Am ajuns seara, muta de uimire la toate locurile din jurul meu, cu sufletul la gura sa le descopar a doua zi dimineata, in toata splendoarea lor si nu mica mi-a fost surpriza cand dimineata am deschis ochii intr-un décor de basm. Ma ciupeam sa ma trezesc, iar intrebarea care m-a urmarit in toata calatoria a fost: “ce am facut eu sa merit toate aceste minunatii?”
Fiecare pietricica, frunza, floare, arbore, copac are locul sau bine ales, iar hotelul din Ubud a fost o explozie de culoare, vegetatie si arta. Tablourile, statuile, gradinile, iazurile m-au facut sa imi stea inima in loc. Poti sa iti imaginezi un spa in mijlocul gradinii? Eu nu am crezut ca poate fi totul atat de frumos si zen, incat mi-am luat o zi libera si am experimentat masajul in aer liber, in adierea vantului si cantecul pasarilor. Rasfatul si relaxarea m-au inundat, iar de cateva ori am avut senzatia ca levitez, ca plutesc, pe masura ce ma afundam in vise si chill.

Ce este Bali pentru mine? Un taram de poveste, plin de energie, de bun gust, de frumusete, de culoare si de parfum de flori si betisoare. Oamenii sunt frumosi si calzi, buni si senini, amabili si relaxati, si nu mi-a fost usor sa le tin isonul, dar m-am dezbracat repede de stress si civilizatie, de occidentalismul greu de suportat cateodata.
Nu pot sa uit umbrarul sub care am facut yoga prima data, mantra care ne-a susurat in minte sau aromele care ne-au invaluit. Si daca inchid ochii, vad si acum gradina ce mi-a explodat imaginatia, pe care o voi pastra in memorie ca pe o oaza de liniste si culoare.
Acolo yoga a fost ceva firesc, un tribut adus trupului, ca sufletul avea déjà tot ce ii trebuia.
Daca acasa imi este greu sa meditez, in Bali a fost firesc, a venit cursiv si de la sine, fara sa mai fac liste de cumparaturi, de to do sau sa scriu emailuri in gand, cu ochii inchisi. Acolo mi-am facut gandurile sa taca, acolo mi-am ascultat adancurile mintii si tot acolo mi-am potolit “my crazy monkey”, am dresat-o si am facut-o sa fie buna, calma, intelegatoare si ascultatoare. Acolo mi-am luminat mintea si am deschis ochii cu ochii inchisi, spre o noua dimensiune, dincolo de barierele creierului. Am meditat firesc, in mijlocul ploii, in razele soarelui, in jurul focului, in lumina apusului sau a diminetii, in fata altarului vietii si a lumii aceleia.

Programul de vacanta a fost intens si incarcat de vibratia locului, am facut lucruri inimaginabile, in locuri inimaginabile, iar aceasta calatorie spirituala m-a facut sa imi dau seama cat de bine sunt eu cu mine, cu fiinta mea si cat de recunoscatoare sunt acestei vieti si lumi, ca ma lasa sa o traiesc frumos si sa o descopar cu dragoste. Am plecat cu gandul sa gasesc pace, liniste si echilibru si le-am gasit pe toate la un loc. Mi-am pus frangipani in par si le-am gasit pe toate, in ashram, in temple, in lanurile de orez, in spa-urile vizitate, in mirosul uleiurilor sau fumul betisoarelor, in dansul unduitor al soldurilor si a mainilor, in ofrandele pline de flori si dragoste, in susurul bolurilor tibetane, in flacarile focului purificator, in cantecul apei, in suvoiul ploii , in zambetul localnicilor, in cantecul copiilor sau in chemarea solitara a gecko-ului.

Ne-am odihnit trupul la finalul retreatului pe insula Gili Air, intr-o locatie de vis, cu plaje albe de corali si apa turquoise, cu apusuri inimaginabile, pe care pozele nu le pot reconstrui. Aici nu ai nevoie de nimic, decat de slapi si costum de baie, de restul are grija natura. Aici am mancat cel mai gustos ton si cei mai dulci creveti, aici am baut cele mai racoritoare coctailuri si cele mai parfumate fructe. Aici am primit botezul apei si m-am bucurat de linistea adancurilor, liniste pe care am mai auzit-o doar in inaltimile cerului. Aici m-am invelit cu curcubeie si mi-am colorat cerul! Aici timpul a stat in loc si am sarutat oceanul. Aici mi-am oprit butonul nelinistii si m-am abandonat bucuriei. Aici a pus veselia stapanire pe mine. Si nimic altceva nu a mai contat.

Bali inseamna “ofranda”, iar paradoxul este ca in aceasta vacanta am primit mai mult decat am dat: am dat frici, temeri, stress, si acum uita-te la mine: vezi raze de lumina cum imi tasnesc din inima sau vezi iubirea cum imi inunda ochii, vezi ca zambesc cu plamanii, vezi ca pasesc pe nori pufosi si ca port vesminte de petale, vezi ca pasii mei raspandesc parfum de iasomie si ca cerul de deasupra mea e colorat?

De fapt asta e lectia mea in Bali: este despre a fi versus a avea, asa ca am ales sa fiu! Am ales sa fiu eu, sa fiu senina, sa fiu fericita, sa fiu eliberata, sa fiu curajoasa, sa fiu o bucata din acest univers magic primit in dar!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Japonia

Am fost in Japonia

In wekend am vizionat a nu-stiu-cata-oara filmul „Memoriile unei gheise” pentru a simti mai intens si mai adanc cultura japoneza.
De cate ori ma afund intr-o carte cu aceeasi tema, o fac cu speranta ca poate voi intelege ceva, iar efectul este acelasi…ies mai bulversata decat am intrat.
Si voi incepe direct cu concluzia: Murakami este mic copil in scrierile
sale iar noi, occidentalii nu avem nicio sansa sa putem intelege veacuri intregi de cultura nipona sedimentata precum ramificatiile alambicate ale unui artar japonez.
Am fost in Japonia, iar pentru mine a fost una dintre cele mai mari dorinte si iata ca s-a dus.
Am fost sa simt, sa gust, sa ating, sa respir.
Am visat mii de zile la acest moment si l-am plamadit in fel si chip, iar acum la intoarcere, stau si ma bucur inca pentru toate trairile intense pe care le-am avut, la celalalt capat al lumii, o alta lume decat cea pe care mi-am imaginat-o.
Si n-am avut nicio asteptare, a nu se intelege gresit. Am vrut sa o iau toata, sa ma inunde si sa o las sa dea navala in sufletul meu, cu tot tsunami-ul de care poate da dovada.
Exact asa a fost Japonia pentru mine, un tsunami care mi-a invadat fiecare bucatica de suflet!
Mi-am dat seama abia dupa ce am revazut filmul si cum acea mica fetita japoneza alerga sub portile Shinto ale templului Fushimi, acele porti portocalii nesfarsite, iar atunci m-au invadat lacrimile si am realizat ca “am fost acolo”. Nu am avut taria sa alerg la fel ca ea, dar abia la o luna de la intoarcere m-am simtit la fel de descatusata de intensitatea visului meu care a fost sa fie.
A trebuit sa astept ca sa sedimentez intensitatea amintirilor atat de intense, sa treaca impresiile bulversante si chinul unui drum lung cu jetlag-ul de rigoare.
Era sa pierd avionul la plecare, pentru ca nu am setat cum trebuie cele trei alarme ale ceasului, insa destinul m-a lasat sa plec si sa infrang mercurul retrograg care se pusese de-a curmezisul. Mi-a tihnit cafeaua abia dupa ce m-am vazut in fata portii de imbarcare si cu Lonely Planet-ul meu in spinare, pe care ulterior l-am abandonat in geamantan, fara sa mai imi pese de ce vrea sa zica.
Prima senzatie in aeroport a fost cea a unei lumi normale, de parca nu mi se lasa dezvaluita. Tokyo mi s-a derulat in goana autocarului, gigantic precum o nava spatiala, plin de zgarie-nori, de parca nimerisem in mijlocul Manhattan-ului. Un oras imens si fascinant, iar eu m-am simtit mica si pierduta in toata acea aglomeratie de cladiri inguste si impertinent de inalte, de autostrazi suspendate si vacarm de oameni. Am constientizat ca populatia acestui oras este mai mare decat populatia Romaniei si m-am pierdut si mai tare. Cum aveam sa razbat si sa inteleg, chiauna de somn si oboseala, ce mi se intampla? Mai ales cand am constientizat ca check-in ul la hotel se face la ora 16? Cu ultimele farame de energie am inceput, la brat cu Anamaria, sa cautam un loc unde sa ne tragem sufletul si sa pierdem timpul, sa dam piept cu realitatea. Si nu muta ne-a fost uimirea cand am descoperit caldura unei cafenele, pe care am vizitat-o si in zilele urmatoare. Fara un yen in buzunar, infometate si obosite am facut cunostinta cu deschiderea si servialitatea japoneza. Am intalnit o doamna in varsta care m-a trimis catre banca, de fapt a luat-o inaintea mea si a trebuit sa imi dozez energia si sa alerg serios sa ma tin dupa ea. Isi lasase balta clientii, ca sa imi arate de unde sa scot un prapadit de cash, si iata-ma in fata bancomatului de parca eram in fata unui bord de avion. Si bine-nteles ca nu am reusit sa scot niciun ban si m-am intors cu coada intre picioare. Dar pe acea femeie am iubit-o si o iubesc in continuare. Nu stiu cum o cheama si regret ca nu ne-am facut o poza impreuna, dar a luat-o la fuga si cu Anamaria pana la posta, de data asta cu success, asa ca am putut sa mancam si sa bem cafea in tinha. Am vizitat cafeneaua de langa hotel cat am stat la Tokyo, pentru ca a fost fost primul loc unde nu m-am simtit pierduta, m-am simtit acasa si de-a casei. Am facut schimb de tigari, doamna-san fiind impresionata de Davidoff-ul meu roz cu care am facut furori si nu a vrut in ruptul capului sa ma lase sa ii ofer o tigara fara sa imi dea una in schimb.
Am mancat primul curry japonez si mi s-a parut atat de bun, in tot nefirescul lui, dar nu am mai stat sa ma gandesc care ar fi legatura sau ingredientele, dupa toata mancarea de plastic din avion.
Imi mai amintesc ca ajunsa in camera de hotel, am comandat un masaj cu ulei care sa ma ajute sa scap de toata amorteala avionului si ca m-am bucurat cu el cu sincope, cu toate ca am adormit de cel putin 3 ori, pana am adormit de tot. Si m-am trezit pe la ora 20 infometata si energica sa descopar lumea, intr-o bezna totala, intr-un cartier tacut si linistit, dupa cum aveam sa realizez a doua zi, mult prea aproape de Palatul Regal. Noaptea vine brusc la 19, fara sa te lase sa te pregatesti, dar ziua incepe si mai brusc la 4-5, ca doar de-aia se cheama “tara soarelui rasare”. Declar cu regret ca nu am prins niciun rasarit si poate acesta este unui din motivele pentru care ar trebui sa revin.
Am luat aceeasi strada a hotelului la pas, pana cand am gasit un restaurant thai care nu a inchis atat de devreme pe ca era ceasul nostru biologic, iar foamea europeana si-a spus din nou cuvantul, ca deh, de unde sa stim ca in fata unui castron imens cu supa si taitei e suficinet sa te opresti? Plus ca nu aveam destula pregatire cat sa ii sorb fierbinti si cu sunet, cat sa nu ma fac de rusine fata de bucatar ca nu l-am finalizat! Era cat un castron de salata, nu ce vazusem in filme, acele minuscule boluri cat causul palmei! Dar! Berea avea gustul de acasa, gustul care mi-a adus caldura si familiaritatea de care aveam nevoie in acel moment.
Am constientizat ca viciul meu de a fuma va avea de suferit abia cand am ajuns la hotel si cand am vazut cum arata camera respectiva si nu am putut sa inteleg. Cine pe cine protejeaza? Poti sa iti imaginezi o camera de 1×2 metri, cu un biet aer conditionat, de iti venea sa iti versi matele de cand aprinzi o tigara? Insa ca un calator supus, care se adapteaza rapid cu ce ii ofera tara-mama, m-am conformat fara sa mai caut raspunsuri.
Cu greu am abandonat facebook-ul din noapte si am strans din ochi chinuita de oboseala dar si de tentatia rasaritului, cu speranta ca o zi noua si spectaculoasa se apropie.
A douazi in Tokyo a fost epopeica, totul virgin si nou, fara asteptari.
M-am indragistit de taxiurile nipone, negre, clasice si lucioase, pline de mileuri si perdelute minuscule. Daca as ramane in Japonia, clar ca mi-as deschide o afacere cu mileuri crosetate si tot felul de briz-briz-uri pentru taxi-uri. Sa nu ma intelegeti gresit! Nu sunt acele zorzoane cum au taxiurile de la Pelican. Doamne fereste! Cu tot chitch-ul lor, iti dau o stare de prospetime si curatenie, cum rar o intalnesti. Ar putea fi o moda noua! Sa nu mai zic ca soferii poarta manusi albe si sunt foarte educati. Iar aici voi povesti o intamplare din Kyoto si reactia unui taximetrist cand ne-a intrebat din ce tara suntem, cand m-am simtit mandra de ceea ce sunt. A batut din palme si a scos acele onomatopee tipice si greu de reprodus in litere: “oooooo welcome Romania! China and Coreea not good!” L-am intrebat ce stie despre Romania si stia ca e mai frig, stia de Nadia Comanici si Andreea Raducan! M-am dat jos bucuroasa de faptul sa sistemul lor de emigrari este imbatabil si cu promisiunea de a o imbratisa pe Andreea Raducan din partea lui!
Oamenii acestia nu au auzit de notiunea de spaga, bacsis, ciubuc. Nu au fost atinsi de latura balcanica si iti dau rest pana la ultima farama de yen, cu respect si consecventa, nu accepta nimic in schimb pentru serviciul care au onoarea sa ti-l presteze. Este locul in care nu am avut nicio grija sa fiu furata, inselata sau pacalita. Nu a trebuit sa negociez, sa ma targuiesc si am platit de fiecare data pretul correct, iar de relaxarea asta rar ai parte in oricare alt colt al lumii. Daca mi-as fi lasat fortofelul si banii la vedere, si-ar fi luat cat ar fi trebuit si ar fi zis de cel putin 3 ori “arigato gozaimas”, cu plecaciunile corespunzatoare la 90 grade, pana cand m-as fi plictisit.

Dimineata a venit asa cum vine orice dimineata in Japonia, te inunda si iti invadeaza spiritul. Stiam ca va fi o zi minunata, dar nu imi imaginam ca va fi perfecta de la inceput pana la sfarsit. Din nou, nu aveam nicio asteptare, iar planuri doar pentru prima jumatate de zi facute de agentie, in rest, program de voie. Aveam niste mici dorinte vagi, insa poate ca nu as fi fost suparata daca nu s-ar fi materializat.
Ne-am asezat in autocar, evident nerespectand ora de intalnire, iar ghida noastra Yokko intra in fibrilatii de fiecare data cand era vorba despre punctualitate. A vazut cineva roman punctual? Nici ea, dar asta e o alta poveste din ziua a treia.
Palatul Imperial era la cateva stradute de hotelul nostru, insa am avut prilejul sa mai trecem inca o data pe langa cladirile pe care le identificasem cu o zi inainte si care acum deveneau repere certe ale vecinatatii noastre urbane.
Intr-un oras imens, unde terenul are o valoare colosala si este pretuit pana la ultimul centimetru, cum e sa descoperi un parc imens, cu iarba verde crud si plin de pini schimonositi? Un parc unde tacerea doare si verdele este suprem in imparatia sa! In departari se vedeau zgarie-norii, ce strajuiau parcul si te trezeau la realitatea mileniului prezent. Ma ciupeam din cand in cand, sa constat ca nu era o intoarcere in timp si ca traiesc aievea vremurile noastre. Palatul imperial se viziteaza doar de doua ori pe an, dar nici ca mai conta, eram la poarta lui, parca atat de mica in contradictie cu restul proportiilor, strajuit de un sant de apa, exact ca in cartile cu shoguni si samurai. La intrarea in parc statea statuia unui samurai, falnic pe calul si plin de zorzoane, si am simtit un gol in stomac si furnicaturi: oare el o fi? Saigo Takamori? Ce conta ca citisem o multime de informatii despre locatia celui de-al treilea samurai al dinastiei Meiji si ca se afla in parcul Ueno, asta tot samurai era, memorabil sa ii ramana numele in istorie, ca eu nu mai tin minte cum il cheama.
Surprinzatori erau copiii de gradinita si de scoala, toti imbracati la fel in uniforme, mergand incolonati unul in spatele celuilalt sau asezati pe iarba sau pietricele. Pe urma am aflat ca de fapt sunt plimbati prin toata tara si invata istorie la fata locului, de fiecare data fiind numeric mai multi decat turistii. Sunt cuminti, respectuosi, tacuti chiar, in ciuda varstei mici si fara sa fim invaluiti in zumzetul pe care l-as fi asteptat. M-a uimit acest sistem educational ce face parte dintr-un concept strain noua, adica un patriotism rar intalnit, respect pentru tara si resursele ei, economisire, ecologie, curatenie si disciplina. Putem spune orice, ca sunt robotizati, ca sunt spalati pe creier, dar nu ii vom intelege niciodata cat de mult isi iubesc tara si isi respecta istoria si traditia, pentru ca aceste valori le sunt inoculate de mici atat la scoala dar si in familie. Pentru noi e mai usor sa luam in deradere si sa ne badjocorim natia ce ne-a zamislit.
Mi-aduc aminte din nou de Yokko, ghida japoneza, care incerca sa ne determine sa fim punctuali, de data asta punand accent pe economisirea combustibilului, cum ca aerul conditionat din autocar functioneaza doar daca se strange toata lumea la ora fixata, cum ca ei nu risipesc resursele, mai ales ca vor sa inchida cateva centrale nucleare si ca fiecare cetatean isi aduce aportul lui la acest deziterat national.
Tokyo Tower e un fratior mai mic al Turnului Eiffel, chit ca nu sunt adepta acestui stil de turism modern, m-am lasat dusa de val pana la capat, mai ales ca la Paris ma dezarmeaza de fiecare data cozile interminabile de turisti si spre rusinea mea abandonez si ma multumesc doar cu aerul inspirat adanc in piept si atat. Din varful turnului se vede orasul in toata splendoarea lui, iar daca cerul e senin, poti vedea chiar si muntele Fuji, iubirea mea, una dintre minunile pe care doream sa le vad. Recunosc ca nu am vazut muntele Fuji, dar in seara acelei zile a aparul la stiri ca la un moment dat a fost vizibil din capitala.
Aici am facut cunostinta cu matcha, pudra de ceai verde japonez, sub forma de milkshake cu frisca si inghetata matcha. Are o culoare intensa, un verde vibrant si abia asteptam sa il gust, mai ales ca asteptam ca senzatiile sa imi inunde trupul, daaaar, vaaaai! Poti sa iti imaginezi un fresh de pir sau un suc de fan? Exact asa este! Sa nu ma intelegeti gresit, sunt o infocata bautoare de ceai verde, insa nu acela. Sunt o cunoscatoare declarata si am trecut de multa vreme de la pliculete Lipton la rafinament, adica ceai varsat de buna calitate, infuzat nu mai mult de 3 minute cu clepsidra alaturi, pe care il pun in plicuri atunci cand il consum, intr-atat incat sa vad frunzele cum se desfac si se umfla, fara sa am parte de tocaturi indoielnice de proasta calitate. Nu il infuzez niciodata in chestii metalice, iar pentru mine cele doua cani de ceai verde pe care le beau zilnic, au ritualul lor si imi trag sufletul spunandu-mi ca fericirea poate sta intr-o ceasca de ceai. Va puteti imagina socul pe care l-am avut? Si jur ca m-am chinuit si straduit sa imi placa, imi imaginam cu se rasucesc in morminte atat Rikyu, marele maestru de ceai si toate gheisele si samuraii pe care i-am intalnit si i-am iubit in cartile citite de-a lungul timpului. Ma declar o ignoranta si o profana, dar zau ca nu mi-a placut deloc!
M-am plimbat cu paharul de shake de ceai verde pana la urmatoarea destinatie, Asakusa Sensoji Temple, cel mai vechi templu budist si iconic in Tokyo, de o fascinatie rar intalnita. Era prima mea intalnire cu istoria, cu vechea cultura, cu timpul stat in loc si era ceea ce imi doream sa vad, fara sa imi imaginez surprizele care ma asteptau in Kyoto. Acolo am aflat cu stupoare ca nu exista cosuri de gunoi si ca oricat m-as stradui, daca mai beau din shakeul de ceai verde, sigur il dau afar ape unde a intrat. Nu puteam sa il bag in rucsac, ca era jumatate plin si riscam sa mi-l intind pe spate. Yokko mi-a explicat paradoxul acestei tari curate si fara cosuri de gunoi, paradox care vine din cultura shintoista, cum ca zeii se supara daca nu ai grija de lucrurile tale si daca le lasi la intamplare. Ca tot eram intr-un templu budist, m-am rugat la Budha sa ii linisteasca pe zei si sa ma ierte daca abandonez paharul discret, pe o masuta, mai ales ca urma sa intram in temple si sa invatam cum se roaga ei. Sper sa obtin si iertarea ta, cititorule drag.
Vedeam in sfarsit pagode, femei in kimonouri, turisti de toate culorile si multi elevi, foarte multi elevi. Interesanta este prezenta apei si rolul ei purificator inainte de rugaciune si cum cu un polonic de bambus torni apa in mana dreapta, in mana stanga, te clatesti in gura (si scuipi, ca apa nu e potabila), ceea ce m-a dus cu gandul la Islamism si ma tot gandeam care e asemanarea si legatura dintre ele. Am intalnit fumul betisoarelor si zau ca nu e deloc suparator precum cele care ajung la noi, este diafan si parfumat, asa cum mi-l imaginam si il simteam in mintea mea. Fumul se inhaleaza si se inspira profund, ca sa te purifice si sa iti poarte noroc, prin urmare am plecat cu doua cutii sa imi ajunga pana ma satur, una cu aroma de lotus, cu care ma desfat seara acasa si una de lavanda in care ma afund la birou.
Sa revenim la agitatia si animatia din templu, am vazut gheise false in kimono-uri, care de fapt erau turiste sau hostesse, iar surprinderea maxima a fost o islamista imbrobodita, dar care isi purta kimonoul din polyester cu mare mandrie. Chinezii si coreenii sunt cei mai des intalniti turisti si nu prea agreati, insa cunostintele mele in materie de identificare a lor nu sunt atat de selecte pe cat ma asteptam, pentru mine sunt greu de deosebit, cu ochii lor oblici, pometi proeminenti si fete turtite. Daca ma uit bine la mine din profil, seman un pic, nu-i asa? Noi astia, mancatori de orez .
Ziua cu program se terminase si autocarul a imprastiat pe drumul pana la hotel pe toti turistii care aveau planuri si lectiile facute, iar atunci am intrat un pic in panica, pentru ca Lonley Planetul meu era cat o caramida de greu si zacea linistit in camera. Nu sunt o turista disciplinata deloc, as putea spune chiar haotica is dezorganizata, insa daca exista un zeu al turistilor, el are grija de mine de fiecare data si ma calauzeste spre locuri si momente inedite! Asa ca m-am lasat pe mana lui!
Dupa un pranz surprinzator de traditional, am poposit din nou la cafeneaua doamnei in varsta si fara de varsta, iar acolo eu si Anamaria ne-am inarmat cu curaj sa cucerim metroul din Tokyo, din ciclul ori noi pe el, ori el pe noi. Si mi-am adus aminte cum se numea “Edo Caffee”. Iar emotia maxima a fost muzica. Cum sa asculti Pink Martini si Tea for Two? Am facut schimbul de tigari de rigoare, cu o alta doamna, care a venit sa imi examineze pachetul roz si ne-am facut traseul pentru parcul Ueno. Eu imi doream sa il vad pe Saigo Takamori, apoi sa ne ratacim pe strazi, in speranta sa ajungem in Ginza, acel mic Manhattan plin cu reclame si zgarie-nori.
Experienta cu metroul a fost fantastica, pentru ca eu nu ma descurc nici cu cel din Bucuresti si iau de fiecare data cele mai proaste decizii, insa am invins metroul din Tokyo, aceasta caracatita inspaimantatoare, un paienjenis colorat, un amestec de metrou si tren, pe care mi-l imaginam aglomerat ca in clipurile de pe youtube si fioros precum serpii Medusei. Nu a fost deloc asa si acum ma gandesc cum naiba se descurca un japonez in Bucuresti, ca i-ar fi imposibil sa nu se rataceasca?! Oameni buni, statiile au numere si indicatoare cat sa nimeresti ca orbul Braila de pe o linie pe alta!
Si iata-ma fara cuvinte in parcul Ueno, cu inima spargandu-mi pieptul in fata panoului din parc, care m-a dus spre statuia lui Saigo Takamori. Dar care e nebunia din capul meu si fascinatia pentru acest samurai? Pentru ca nu stiu provenienta numelui meu de la tata, pe care il port cu mandrie (si la care cu regret am renuntat o scurta perioada de 8 ani cat am fost casatorita, dar jur ca nu mai fac – nici casatorie si nici schimbare de identitate) si toate indiciile ma duc catre Japonia, mi l-am ales pe Saigo Takamori ca stra-stra-stra-bunic. Un coleg de facultate, indragostit fiind, se apucase sa studieze ce ar putea insemna Saygo si s-a documentat temeinic, pana cand mi-a explicat ca sai-go inseamna “cinci sabii” si ca al treilea samurai ai dinastiei Meiji era acest Saigo Takamori. El a inspirat si filmul “The last samuray”. Si iata cum s-a legat obsesia mea de Japonia, cu o fascinatie incredibila, cat sa nu ma mai simt dezradacinata si batuta de vant. Asa am inceput sa citesc cu nesat tot ce mi-a cazut in mana, sa ascult muzica cu influente nipone, sa ma indragostesc iremediabil de Hokusai si stampele lui cu muntele Fuji, sa il descopar pe Utamaro si gheisele lui sa imi strajuiasca camerele biroului. Tot din aceasta pasiune nebuna am ajuns la muzeul Rijsk din Amsterdam, sa caut sa vad Marele Val de la Kanagawa fara sa il gasesc si sa o fac pe o biata doamna de acolo sa isi ceara scuze ca am fost dezamagita ca nu l-am vazut, fiind ascuns in beciurile muzeului. Stiu doar ca una din marile mele dorinte este sa vad o stampa originala a lui Hokusai si pot sa mor fericita. Dar fiecare are pasaricile lui, iar eu sunt atat de mandra de stolul meu!
Si iata-ma in fata statuii samuraiului meu iubit. I-am dat roata, l-am pozat, l-am contemplat si eram atat de bleaga de emotie si cu lacrimi in ochi, incat am o fata in poze de ma enervez chiar si eu pe mine. Este impunator, cu o burta considerabila sub yukata lui, fara armura, insa strajuit de un Akita Inu. L-am intanit in numeroase carti si japonezii sunt innebuniti dupa faptele lui de vitejie, asa ca iata de ce m-am indragostit! Nu eram singurele turiste cazute in admiratie in fata statuii, ne-am imprietenit cu trei surori nipone trecute bine de tinerete si pe care le-am pozat in fel si chip cu Takamori, pana s-au retras impacate in treaba lor. Nu imi amintesc mare lucru despre parcul Ueno, decat ca eram fericita, dar acel gen de fericire implinita si impacata. Tokyo imi adusese mai mult decat puteam eu duce!
Am plecat sa ratacim pe strazi, sa ne miram de cladiri si fatade. Va dati seama ca Anamaria in calitatea ei de architect cu legea urbanismului in sange, se minuna de fiecare deschidere de maxim 3 metri pentru un zgarie-nori, de fiecare santier fara fir de praf sau noroi, de fiecare fatada wow! Am mai intrat prin cafenele si am insistat din nou a imi placa ceaiul verde, doar ca nu ii stiam consecintele. Doua ceaiuri verzi intr-o zi m-au tinut treaza pana pe la 4 dimineata, suficient cat sa se lumineze si sa fiu teleghidata a doua zi, dar insuficient cat sa nu vad rasaritul de dupa blocuri.
Si cum rataceam pe strazi, iata ca gasim un magazin cu kimonouri si nu am putut rezista ispitei. Noroc ca m-am oprit la parter unde erau cele de bumbac, adica yukata si nu am apucat sa urc la etaj cu cele de matase si mii, zeci de mii de euro. Asa ca iata-ma proband si alegand chestii si tot harnasamentul de rigoare. Am ales yukata, papuci de lemn, sosete cu degete si brodate cu floricele, obi si alte sfori de sugrumat talia, floricele de prins in par, pana mi s-a blocat cardul de 3 ori si am facut toate astea cu operatorul ING la telefon. V-am povestit ca in prima zi nu am putut scoate bani de la bancomat? Eh, am reusit in final de la 7Eleven si am inteles ca al meu card era blocat pe o parte, nu stiu care din ele, cipul sau banda magnetica. Dupa ce am terminat cu asta, am luat-o de la capat cu limita de suma pe zi, ca cine ma puse sa dau peste 700$ pe kimono si sa nu uitam de mercurul retrograd care avea grija de economiile mele. Faza cu kimonoul e complicata tare, noroc cu Anamaria ca a filmat tot ce a facut doamna de la magazin, dar oricum nu voi putea sa ma imbrac vreodata singura, plus ca m-a chinuit talentul si nu mi-am luat obi cu funda predefinita la spate, adica o perna pe post de rucsac, eu am vrut sa nu umblu cu prefabricate semipreparate, asa ca obi-ul meu e un brau lung si lat, care trebuie sa se infasoare si sa devina funda. Mai dificil e cu kimonoul, care este foarte lung si trebuie ajustat in functie de vremea de afara. In realitate kimonourile de matase nu se spala niciodata, sunt pictate manual si se transmit din generatie in generatie, tocmai de aceea se poarta alte straturi pe dedesupt, precum foile de ceapa. Kimonoul se lasa cu trena cand e uscat afara si se scurteaza cand ploua, asa ca am nevoie de inca doua franghii sa ii reglez dimensiunea, iar obi-ul sa ascunda toata acea infasureala de panzeturi. Teoretic se strange pana la lesin, noroc ca vremurile moderne au usurat aceasta procedura, dar sa nu uitam de corsetele care scoteau in evidenta talia de viespe in lumea occidentala. Faza surprinzatoare e ca niponii nu au obsesia decolteului cum a fost pe la noi, dar imi e prea greu sa interpretez acest aspect, pentru ca nu stiu care e modalitatea de intarcare a pruncilor si nu ma pot pronunta. Ei au in schimb fetisuri legate de degetele picioarelor, tocmai de aceea Japonia o pot decalara cu mana pe inima patria sosetelor. Pana nu intri intr-un magazin specializat, nu ai cum sa intelegi. Sunt toate culorile, toate texturile, toate materalele. De la cele pe care le stim noi, la cele cu doua degete, cu cinci degete, cu dungi si floricele, brodate sau pictate, de la lana groasa, pana la matase si dantela, de o finete si delicatete de se pot ascunde intr-o coaja de nuca. Sosetele se poarta la orice. La papuci, la sandale, la pantofi stiletto, de zici ca e moartea pasiunii. O alta chestie ciudata este incaltamintea feminina. Mai urata de atat nu poate exista! Femeile japoneze tarsaie dupa ele niste stocaleti oribili, cu doua numere mai mari, merg ingenuncheate si au saracele de ele niste picioare atat de urate, in x, in paranteze, in totala contradictie cu chipurile lor frumoase si vesnic proaspete. Nici asta nu stiu de unde se trage, pentru ca obsesia piciorului mic si bandajat o gasim la chinezi si nicidecum in Japonia, insa nebanuite sunt caile domnului. Tarsaitul picioarelor l-am intalnit si la barbati, la fel ca si mersul ingenuncheat, dar citisem cu niste vreme inainte despre ruperea ligamentelor la pesoanelor care stau cu picioarele ingenuncheate, asa ca probabil de aici se trag toate deformarile si mersul ciudat. Dar fiecare cultura are standardele ei de frumusete si eleganta, cine sunt eu sa le interpretez? Cu atat mai mult ca prefer sa stau cu picioarele indoite si contorsionale, in cele mai nefericite ipostaze si momente, chit sa sunt la intalniri, evenimete sau la cate un restaurant fitos, ma trezesc cu cel putin un genunchi pe scaun, fara macar sa constientizez asta.
Si iata ca acum sunt posesoarea unui kimono de toata frumusetea. Surprinderea mea a fost cand am ajuns in Kyoto si am vazut cat de ieftine sunt kimonourile pentru turisti acolo. Dar a trebuit sa ajung acasa si sa il vad pe al meu in adevaratul sens al cuvantului, dupa ce am vizitat muzeul Shibori si am inteles ca este vorba de o tehnica de sisif de a vopsi materialele, prin intermediul unor noduri speciale, care apoi se desfac si iese o minunatie.
Sa ne intoarcem putin la papucii de lemn, pentru ca azi i-am purtat pentru prima data pe ai mei. Sunt foarte usori, insa rigiditatea lor te determina sa ii trasai si e obligatoriu sa faci acei pasi minusculi de furnica, de frica sa nu iti pierzi papucii precum Cenusareasa, insa iti imprima un mers alert, si iata de ce japonezii sunt atat de sprintari si greu de tinut pasul cu ei.
Nu mai imi doream nimic altceva de la Tokyo decat sa incerc gastronomia locala traditionala, adica sushi, maki, sashimi. Am mai experimentat eu gastronomia japoneza pe unde am putut si nu m-am simtit deloc atrasa de ea. Cu toate sa sunt pasionata de gatit si de arta culinara si pe unde ma duc fur, invat, fac cursuri, cumpar toate condimentele, iar acasa reproduc prin seri tematice cele invatate, recunosc ca bucataria japoneza era o enigma pentru mine si nu ma atragea de nicio culoare. Am plecat spre Japonia cu resemnarea ca voi suferi de foame, ca voi manca chestii insipide si fara de savoare, chiar gandindu-ma fara atractie la faditatea pestelui crud si a altor lucruri ciudate. Macar ca urma sa vad ce gust are supa miso autentica si cum poate fi ea descrisa in cuvinte si tot era ceva. Dar cum sa gasesti un restaurant asa cum doream noi, fara sa stii unde urmeaza sa intri si ce are sa iti ofere, si din nou m-au apucat mustrarile de constiinta ca nu m-am pregatit serios pentru aceasta calatorie, mai ales ca stiam din documentare ca Tokyo adaposteste cele mai exclusiviste si renumite restaurante din lume! Rusinea mi-a trecut repede, cand am intrat si nu stiu cum l-am gasit! Ne-a intampinat imediat un domn sa ne atraga atentia ca acela este un sushi bar si nimic altceva, iar atat eu cat si Anamaria ne-am trezit cu un zambet larg pe fata si i-am raspuns ca asta ne doream. Iar in fata noastra s-a dezvaluit spectacolul. Era o bomba locala ultracentrala, traditional si tipica, iar eu eram atat de fascinata ce facea bucatarul in fata mea, ca puteam nici sa nu mananc, pentru norocul si privilegiul de a privi miscarile lui detasate. In doi timpi si trei miscari ne-a oferit tot ce ne doream, adica toata oferta, fara sa avem meniu scris si fara sa stam pe ganduri. Asta e patria minimalismului si a simplitatii si respect asta! Ador simplitatea bucatariei italiene si poate ca Marco Polo, pe langa spaghetti a explicat si minimalismul in farfurie. Dar daca nu mi se intampla, nu aveam cum sa inteleg ca pestele crud poate fi savurat la un inalt grad de elitism, fara sa am nevoie de altceva decat de wasabi si sos soia. Si am savurat! Cam tot ce am avut pe platourile de lemn! Si mi-a placut ca am trait asta! Dar voi ramane cu dezamagirea in suflet ca aceasta experienta va fi greu de egalat si ca niciunde in lume nu voi mai gasi un peste de inalta calitate ca acolo.
Sa va povestesc despre supa miso? Nu stiu daca voi putea reda cu acuratete, insa e o zeama usoara si usor afumata, aproape transparenta dar fara a simti pregnant gustul de alge fermentate ce o defineste. Dupa o bere si toate cele, cu pozele de rigoare si fericire absoluta, am incheiat o zi perfecta in Tokyo. Sa nu uitam de cele doua ceaiuri verzi care m-au tinut treaza pana spre zori, dar asta e déjà a treia zi in Japonia. Sayonara!

 

Distribuie Aceasta Postare