Clientii nostri cei de toate zilele

Traiesc de vreo cateva saptamani o dezamagire profunda in ceea ce priveste mediul de afaceri romanesc si in mod special clientii din dotare, dezamagire care ma face sa ma gandesc serios la ideea de a pune batista pe tambal si lacatul pe usa.

Oameni neseriosi, nerespectarea scadentelor, minciuni de gradinita, lipsa de etica, furt de proiecte, evaziune pe fata, concurenta neloiala, munca la negru sau gri, „baeti” destepti care fenteaza legea, datorii cu duiumul, insolvente pe alese, executari silite fara vinovati, sacosi cu bani plimbate cu directie, miscarea brauniana a plicurilor infoiate, comisioane si para’ndarat, cam asta e radiografia ciorbei in care ne jucam de-a afacerile.

Mi-am sacrificat viata profesionala intr-o zona erodata psihic, cea de contopist de serviciu, umilit si vinovat ori de cate ori se schimba legislatia. Perceptia e ca eu port pe umeri toate greselile guvernamentale, toate modificarile legislative, toate erorile anaf-ului, toate disfunctionalitatile sistemului, toate gafele economiei, ca deh, in calitate de contabil, aduc toate vestile rele si mai iau si banii de la gura omului si ii dau la fisc, ca asa vreau eu.

Cand mi-am inceput viata profesionala, mi-am asumat cateva principii de la care nu ma abat: voi plati taxele la timp, voi achita salariile cu sfintenie si nu voi avea intarzieri catre furnizori. Mai mult, voi respecta fiecare specialist si fiecare contract, asa cum a fost negociat. Am reusit de fiecare data sa imi respect promisiunile mele catre mine si stiu ca sunt cel mai bun client, pentru ca nu am in firma lista de plati, adica platim fiecare factura inainte de scadenta, fara sa intarziem si fara sa intram in cercul vicios al minciunilor de doi bani.

Nu vreau sa spun cu ce ma confrunt in relatia cu clientii mei, dar azi i-am luat la analizat pe fiecare in parte si i-am impartit pe coloane: buni, indolenti, hateri, neprofitabili si rau-platnici, ca mi se parea lipsa de empatie sa ii impart cum zice matricea BCG: stea, dilema, vaca de muls si piatra de moara.

Rezultatele m-au pus pe ganduri, in sensul ca lucrurile stau in felul urmator: buni – 60%, indolenti – 16%, hateri – 1%, neprofitabili – 6%, rau-platnici – 10%. Acum ce fac cu ei?

Dupa cea am stat stramb si am judecat drept, am tras urmatoarea concluzie: cei care se incadreaza in cel putin doua coloane negative, ii trec pe „Lista cu cruce rosie” si le trimit un ultimatum, pe principiul take it or leave it, pana la data de X, dupa care divortam fara apel.

Apoi am intocmit „Lista cu cruce neagra” respectiv cei care se gasesc pe coloanele care ma ustura, adica la bani si la timp, pe care ii voi notifica cu revizuirea atitudinii in privinta partajului, adica cu penalitati si despagubirea dezamagirii.

Pentru hateri, pregatesc cate o intanire, exact ca terapia de cuplu, din ciclul ori ne iubim, ori ne despartim.

Iar celor buni vreau sa le multumesc printr-o scrisoare personalizata. Le voi multumi ca trimit actele la timp, ca citesc si raspund la emailuri, ca platesc la timp si ca ei sunt motivul pentru care voi continua activitatea mea profesionala.

Adevarul e ca nu le-am multumit niciodata celor care platesc la timp, in schimb imi concentrez atentia si energia pe cei rau-platnici si indolenti, iar lucrul acesta trebuie sa se schimbe. De azi!

Tu cand i-ai spus ultima data unui client ca il iubesti?

Distribuie Aceasta Postare

INFO – privind obligativitatea sistemelor moderne de plata

Legea 191/2018 modifica OUG 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plata, prin urmare va aducem la cunostinta prevederile importante.

  1. Institutiile publice care incaseaza impozite, taxe, amenzi, dobanzi etc, au obligatia sa accepte incasari prin intermediul cardurilor de debit si de credit. Amenda este intre 20.000 lei si 50.000 lei.
  2. Persoanele juridice care desfasoara comert cu amanuntul si cu ridicata, precum si cele care desfasoara activitati de prestari de servicii, care realizeaza o cifra de afaceri mai mare de 50.000 euro, au obligatia sa accepte ca mijloc de plata cardurile de debit si de credit prin intermediul unui terminal POS.  Amenda este intre 5.000 lei si 7.500 lei. A fost crescut plafonul de la 10.000 euro la 50.000 euro. Au fost introduse persoanele juridice care realizeaza comert cu ridicata si cele care presteaza servicii.
  3. Persoanele juridice enumerate mai sus, pot oferi serviciul de avans in numerar la terminalele de plata. Avansul primit se evidentiaza distinct pe chitanta emisa si nu poate depasi suma de 200 lei.
  4. Bancile au obligatia de a instala terminalele de plata in maxim 30 zile de la data solicitarii, iar cheltuiala achizitiei si instalatia terminalelor este suportate de acestea.
  5. Agentii economici, institutiile publice si persoanele juridice mentionate, vor intreprinde masurile necesare pentru a instala terminalele de plata. Amenda este intre 5.000 lei si 15.000 lei.
  6. Distrugerea, deteriorarea sau modificarea tehnica a terminalelor de plata se sanctioneaza cu amenda intre  20.000 lei si 50.000 lei.
  7. Lipsa afisarii semnului privind acordarea serviciului de acordare a avansurilor in numerar si a costului serviciului se sanctioneaza cu amenda intre 5.000 lei si 15.000 lei.

Concluzii:

  • instalati POS si acceptati plata cu cardul;
  • puteti sa acordati avans in numerar de maxim 200 lei;
  • puteti sa platiti cu cardul in cazul institutiilor publice sau sa semnalati neconformarea acestora.

Va stam la dispozitie pentru informatii suplimentare.

Echipa Ask for

 

Distribuie Aceasta Postare

Draga tata, te-am iertat…

As vrea sa iti spun „La multi ani”, stiu ca luna asta e ziua ta, dar nu imi amintesc cu exactitate in ce zi. Nu imi amintesc nici daca ti-am spus vreodata „La multi ani”, dar imi amintesc ca tu nu prea ai facut-o. Stiu ca stateam pironita langa telefon, pana cand am decis sa nu o mai fac. Am primit vreo trei felicitari si vreo doua telegrame, dar nu imi amintesc ce contineau sau cum aratau. Poate ca ar fi fost dragut sa le pastrez, insa nu te poti pune cu mintea unui copil plin de furie, care le rupea sau le arunca la gunoi.

Nu ti-am oferit niciodata vreun cadou, cu toate ca tu te-ai straduit intr-un an sa imi dai un borcan de miere si o carte de Lucian Blaga. Nu era chiar de ziua mea, poate la vreo saptamana dupa, insa iti marturisesc ca l-am urat pe Blaga in scoala. Pacat pentru el, ca a scris poezii frumoase, dar acum e prea tarziu. Mierea imi place si acum, dar nu despre asta e vorba.

Considera aceasta scrisoare drept un cadou pentru tine, cu toate ca nu stiu daca ajung emailurile in cer. Sper ca esti in cer si ca Dumnezeu te-a iertat pentru cata ura ai sadit in sufletul unui copil de 6 ani. Dar eu te-am iertat de mult, pentru cel care ai fost, in numele celui care ai fi putut fi.

Te-am iertat pentru ca la divort nu ai acceptat ca mama sa pastreze numele tau si ca eu a trebuit sa suport curiozitatea stupida a tuturor profesorilor, care ori de cate ori intorceau catalogul, ma intrebau de ce am alt nume decat cel al mamei. Ai idee cat de grea era acasta intrebare pentru mine si ai idee de cate ori mi-am jurat ca iti voi batjocori numele? Iarta-ma ca am gandit acest lucru si as vrea sa te fac sa intelegi ca dupa multi ani, mi-a fost drag acest nume si am umplut google-lul cu povesti frumoase.

Te-am iertat atunci cand a murit tatal Manuelei si eu mi-as fi dorit sa mori tu, cand vedeam cat de mult sufera ea. Cu mintea unui copil de 13 ani, tin minte ca i-am explicat ca e mai bine pentru ea sa il aiba in memorie pentru ceea ce a fost, nu sa il urasca asa cum te-am urat eu pe tine.

Te-am iertat pentru ca nu am inteles niciodata ce inseamna dragostea unui tata. Imi aduc aminte cum in liceu nu puteam sa inteleg de ce pe Simona o iubeste tatal ei atat de mult, iar eu credeam ca tatii nu isi iubesc fiicele.

Te-am iertat pentru ca nu mi-am cunoscut fratele si pentru ca pe el l-ai iubit asa cum mi-as fi dorit sa ma iubesti pe mine si pe sora mea. Nu am crezut ca esti capabil sa iubesti un copil, insa m-am convins la o simpla cautare pe google, cand am gasit o scrisoare a ta catre fiul tau care plecase in lumea larga. Despre mine nu stiai nimic, chiar daca eu nu semnasem niciun contract cu Microsoft

Te-am iertat ca nu ai venit la nunta mea, dar am preferat sa stiu ca nu stii. Pentru ca stiu ca nu ai fi venit, te-as fi asteptat cu ochii pe usa bisericii si mi-ai fi stricat si ziua aceea. Asa cum te-am asteptat de fiecare data cand ai promis ca vii si nu ai venit.

Te-am iertat pentru cand te-am vazut la Registrul Comertului si nu m-ai recunoscut. Eram mare, tata si deja nu te mai uram de multa vreme, doar tanjam dupa tine si dupa momentul in care sa iti ceri si tu iertare pentru toate lucrurile pe care nu le-ai facut si pe care le-ai putit face.

Te-am iertat pentru ca nu am fost capabila sa gasesc niciun barbat cu care sa fac un copil, pentru ca nu stiam cum trebuie sa fie un tata. Nici unul, din toti cei pe care i-am intalnit, nu m-a convins ca nu o sa imi paraseasca copilul, asa cum ai facut-o tu cu mine. Si am abandonat ideea. Dar nu este vina ta, ci doar a mea. Pentru ca m-am gandit prea mult si timpul a trecut prea repede.

Te-am iertat pentru ziua in care ai murit si m-a cautat amanta ta, care stia ca ai o singura fiica, nu doua. Nu am inteles de ce i-ai ascuns acest lucru si mi-a fost tare mila de ea si de suferinta ei. Biata femeie, abia dupa ce ai murit, te-a cunoscut asa cum te cunosteam noi.

Te-am iertat pentru ca nu m-ai dorit si nu m-ai iubit, dar iarta-ma si tu ca nu am fost baiat si ca te-am dezamagit atat de tare cand m-am nascut fata.

Sa zicem ca acesta e momentul unui nou inceput, in care ne-am iertat unul pe celalalt, iar daca inchid ochii, imi pot imagina cum ar fi fost daca ai fi facut parte din viata mea. Din pacate nu putem da timpul inapoi si tu nu te poti intoarce din ceruri, dar eu am de gand sa am o alta viata, sa imi iau caramizile de pe suflet si sa imi deschid inima catre tine, chiar daca mi-am ingropat durerea in cea mai intunecata camera, acum o descatusez sa iasa. E momentul sa ma eliberez de tine si sa incep sa te iubesc, atat cat pot, putin cate putin.

Si poate ca din cand in cand vom mai sta de vorba, poate iti povestesc despre mine si poate reusesti sa ma cunosti. Iar cea mai mare dorinta a mea este ca poate o sa ma placi, macar putin.

La multi ani, tata!

Photo credit: Pexels

Distribuie Aceasta Postare

Info – Repartizarea trimestriala a dividendelor

Stimate client,

Incepand cu data de 15 iulie 2018, a intrat in vigoare Legea 163/2018 privind repartizarea trimestriala a profitului in dividende, optional, tinand cont de urmatoarele conditii:

  • se vor intocmi situatii financiare interimare;
  • repartizarea profitului se realizeaza in limita profitului contabil net realizat, din care se scad pierderile anterioare;
  • dividendele platite in plus in avans, vor fi restituite in termen de 60 de zile de la data aprobarii situatiilor financiare anuale;
  • situatiile financiare interimare sunt supuse auditului, in cazul obligatiei de auditare statutara.

Cand nu este recomandat:

  • cand activitatea este sezoniera si exista riscul ca in trimestrele ulterioare sa se realizeze pierdere;
  • cand urmeaza investitii in trimestrele ulterioare, care vor afecta rezultatul fiscal ulterior;
  • cand fluxul de trezorerie (cash-flow) este negativ si riscati sa decapitalizati compania.

Va multumim si va stam la dispozitie pentru informatii suplimentare,

Echipa Ask for

Distribuie Aceasta Postare

Povestea omului cu mingea rosie

Povestea incepe asa: pe drumul de intoarcere din Serengeti spre Ngorongoro, vede un sat de masai, unde niste copii se jucau fotbal. Roaga soferul sa opreasca masina si se duce la bagaje, de unde scoate o minge rosie si o pompa. O umfla si fuge spre ei.

Ma uitam crucis si nu stiu nici acum de unde le-a scos, unde le-a tinut tot timpul. Ma gandeam ca vrea doar sa intre in contact cu ei, cu toate ca urma sa vizitam un sat de masai care ne astepta, care clar nu era acela. Sa ne intelegem, masaii nu sunt prietenosi fata de muzungu (albi) si am trecut prin niste momente tensionate la alte tentative ale lui Mirica de a se imprieteni cu ei. Si cand zic tensionate, imagineaza-ti ca soferul a zis doar sa ne urcam repede in masina si sa plecam.

Totul s-a derulat rapid, am fugit dupa el din masina, chiar daca am cazut cu fundul in maracini, nu aveam cum sa ratez momentul.

A fost magic! Le-a dat mingea si a inceput sa joace cateva pase cu ei. Bucuria de pe fetele copiiilor e greu de descris in cuvinte. Au inceput sa apara mai multi, sa ne invite in satul lor.

Ai vreo idee ce ne-au cerut acesti copii, de fiecare data cand opream in dreptul lor? Creioane. Nu bani, nu dulciuri. Creioane. Iar eu regret si acum ca imi lasasem geanta cu rechizite in Arusha si o pastram pentru Zanzibar. Daca te pregatesti pentru o vizita in safari, ia o punga de pixuri si creioane, pentru ca e cea mai buna moneda de imprietenire.  Sau o minge.

Nu am stat mult, poate pret de zece minute. I-am lasat pe acei copii bulversati, probabil cu o poveste pe care o vor spune de multe ori in jurul focului. Un gest simplu si un om magic, care s-a jucat cu ei.

Omul cu mingea rosie este Dan Mirica. Asa este el. Plin de surprize si cu o bucurie interioara pe care rar o mai intalnesti. Imprastie cu praf de zane peste tot unde merge. Ma fascineaza de cate ori am nororcul sa fiu in preajma lui. Ii voi fi vesnic recunoscatoare, pentru ca el mi-a schimbat viata si m-a invatat sa vad lumea in cadre, cu lumini si umbre. Iar lumea mea acum este mult mai frumoasa si mai colorata.

Iti multumesc, Dan Mirica!

Distribuie Aceasta Postare

Am fost in Zanzibar – Hakuna Matata!

Azuriul de Zanzibar nu a fost inventat inca, iar daca te roade curiozitatea sa stii cum arata, esti la un bilet de avion distanta, pentru ca eu sunt neputincioasa in a-l descrie!

Dupa o saptamana in Tanzania, mi-am luat la revedere de la muntele Kilimanjaro de la distanta si deja acesta este unul dintre primele regrete, ca nu l-am salutat mai de aproape, dar la momentul acesta stiu sigur ca ma voi intoarce.

A trecut o luna si deja plang de cate ori procesez miile de poze sau ma uit la documentare despre animalele din Africa. De la lacrimat discret, azi am plans in hohote de dor de girafe (nu am niciuna la apus), iar Oku ca sa ma linisteasca, a decretat ca anul viitor mergem impreuna. Cred ca pana trece anul, o sa imi scoata cateva programe din grila, ca prea plang cu foc si nu stiu cat mai rezista.

Despre Zanzibar pot spune doar ca este un loc mirific, unde timpul a stat in loc si unde contrastul intre natura paradisiaca si saracia localnicilor te izbesc de nu te vezi. Dar tocmai acesta este farmecul, cele mai frumoase plaje, cu cel mai fin nisip alb, cu cele mai incredibile insule, parca rupte din Avatar, cu cele mai sarace case si cu cele mai multe gunoaie.

Turistul de resort de lux stramba din nas, dar il sfatuiesc sa ramana in resortul lui sau si mai bine, sa stea acasa sa se uite la poze si documentare turistice. Nu ai cum sa te duci intr-un loc sa nu ii gusti mancarea autentica, sa nu simti cum pulseaza viata si cum traiesc localnicii, sa nu te imprietenesti cu ei, sa faci cadouri copiiilor si sa te gandesti ca tu le-ai invadat spatiul si nu ei pe al tau. Oamenii aceia au o alta dimensiune a vietii si a timpului, au o bucurie de a trai si a respecta ceea ce natura le ofera, iar lentoarea vremilor au un alt ritm: pole-pole!

Este atat de multa frumusete, incat nu te mai saturi sa o privesti la tot pasul. Au fost multe momente in care am renuntat la aparatul foto si toate obiectivele pe care le-am carat cu mine, mi-am umplut retina si am contemplat in tacere.

Dupa o saptamana fara apa, internet si electricitate, cu rufele murdare si pline de praf, cand am ajuns la cazarea din Zanzibar, am uitat de toate restristiile anterioare si m-am bucurat de paradisul din jur. Queen of Sheeba este locul in care Laici si Malina ne-au primit cu grija si in care m-am simtit ca acasa.

Dus, crème, sampon, parfum, rochite albe si multe coctailuri. Sa inceapa relaxarea.

Tin minte ca l-am rugat pe Patrick, baiatul de la bar, sa inventam impreuna un mojito cu fructul pasiunii cules direct din copac.

De unde relaxare? Pentru ca programul a fost intens de dimineata pana seara si tanjesc si acum dupa hamacul in care nu am reusit sa zac nici macar un sfert de ora. Chiar daca in ziua libera avuta la dispozitie puteam sa stau la plaja, am preferat sa imi ocup timpul cu orice altceva. Singurul rasfat: un masaj in mijlocul gradinii, pe plaja, in zgomotul valurilor si adierea vantului, in cantecul suierat al frunzelor de palmier, moment in care am constientizat darul divin de care ma bucuram cu nesat!

Spice tour

Daca ar fi fost un concurs cu cine ghiceste mai multe mirodenii, l-as fi castigat pe loc.

A fost interesant sa vad condimentele asa cum cresc ele, sa le gust crude sau proaspete si sa le pretuiesc potentialul mai mult, de acum incolo. De cate ori ma gandesc la condimente si arta culinara, ma fascineaza sa fac legatura cu istoria locurilor. Cine a pus scortisoara in carnea tocata sau nucsoara in béchamel?

Pe langa condimente, Zanzibar e paradisul fructelor. Sa gusti din orice minune dumnezeiasca, sa ii simti gustul si parfumul authentic, sa iti dai seama ca ce ai vazut in supermarket nu are legatura cu realitatea, sunt lucururi care iti stabilesc alte repere si te marcheaza pe viata. Asa ramai, cu gandul “Acolo” si oricat incerci sa restabilesti gusturile si aromele, e o incercare timida de a te intoarce in timp si spatiu. Imi va fi greu sa refac gustul de mango, ananas sau papaya stropita cu lime, dar de fiecare data ma voi gandi la platoul de fructe de la micul dejun, iar acela va fi reperul meu.

Dupa ce am dat o tura de padurice, a urmat momentul cu nucile de cocos, culese din copac. Este incantator sa vezi cum un localnic se catara intr-un palmier cu mainile goale, pana sus, de iti sucesti gatul si te crezi la Cirque du Soleil. Mi-e greu sa descriu gustul nucii de cocos proaspata, cea tare sau cea moale, dar stiu ca zilele acelea am rontait ca niciodata. Imi aruncam in traista cate una-doua bucati, iar dimineata devreme, cu noaptea in cap, erau perfecte pana la micul dejun, sa nu beau cafeaua pe stomacul gol, chiar daca le scuturam de nisip sau furnici.

Turul a continuat cu pranzul in mijlocul padurii, in timp ce eram impodobiti cu coroane din frunze si bratari florale. Am mancat diverse bunatati, de la banane prajite, peste, curry si piri-piri, un ardei iute minuscul si ucigator. Cred ca este primul moment in care faceam cunostita cu bucataria locala, intr-un mod autentic. Este simpla, proaspata, cu usoare influente indiene, cu multe legume si fructe, cu sosuri si mirodenii.

Regalul maxim a fost degustarea de fructe. Cred ca am degustat peste 10 fructe, pe unele le mai intalnisem in Asia, iar altele pentru prima data. Le-am uitat pe toate cum se numesc, insa ghidul nostru ne-a pregatit pentru momentul de maxima intensitate, respectiv degustarea de durian. Incercasem durianul cu niste ani in urma in Thailanda, dar abandonasem pe parcurs, in drum spre nas. Mi-am dat seama ca pot sa traiesc si fara aceasta legatura dintre mine si fructul regilor. Durianul este un fruct pe care ori il iubesti, ori il urasti. Miroase execrabil, un amestec de hoit, picioare nespalate si gaz, chiar si in aer liber si fara sa fie taiat, pur si simplu duhneste. Dar, daca reusesti sa respiri pe gura in timp ce il gusti, descoperi o pulpa moale si cremoasa, similara cu cea mai fina crema de vanilie. Am incercat, nu mi-a iesit si am pus punct experientei. A treia oara nu voi mai incerca.

Tur de Stone Town

Abia dupa ce am ajuns acasa, am aflat ca Orasul de Piatra este pe lista UNESCO, pentru ca nu sunt un calator organizat si nu citesc despre locurile pe care urmeaza sa le vizitez, le las pe ele sa spuna ce au de spus, sa ma surprinda si sa le descopar pas cu pas. Emotiile la fata locului sunt mai importante pentru mine decat impresiile fondate sau nefondate ale altui turist. Despre Stone Town stiam doar ca a fost locul nasterii lui Freddie Mercury (pe numele lui original Farouk Bulsara), iar la fata locului si cu grija pretioasa a lui Almas, ghidului nostru, am putut intelege de ce o tara musulmana nu se mandreste cu acest lucru si nu au facut din casa lui un loc de pelerinaj.

Stone Town l-am descoperit ca pe un oras fascinant, iar marele meu regret este ca nu am avut suficient timp la dispozitie sa ma ratacesc prin el. Arhitectura este incredibila, cu multe accente coloniale, indiene, europene si maure. Arata exact ca imaginea perfecta din visele mele a orasului Casablanca, cel din film, pentru ca cel adevarat din Maroc nu are nicio legatura cu imaginatia.

Sau pot spune despre Stone Town ca este un Babilon mai modern, nu atat de autentic precum Marakesh. Gasesti aici un amestec perfect de stiluri, culturi, culori si mirosuri. Mirosul marii si al algelor, amestecat cu mirosul din piata de peste si al fructelor. Poate ca daca as fi nimerit in alta perioada si nu in peroada Ramadamului, as fi intalnit mirosul de scortisoara inlcusiv in timpul zilei si nu doar seara.

Apusurile din port, mancarea delicioasa, forfota pietii, vanzatorii de fructe, tablourile colorate, magazinele de bijuterii si tanzanite, balcoanele superbe, barcile de lemn, copiii galagiosi si jucausi, colectia incredibila de usi, carora ar trebui sa le faca cineva un muzeu, dar de fapt intregul oras este un muzeu in aer liber.

Cand ma plimbam pe strazi, imi tot puneam intrebarea daca as vrea sa locuiesc aici. Inca nu am gasit raspunsul, dar stiu clar ca ma voi intoarce si ma voi pierde prin el, voi face un album de fotografii numai cu usi si balcoane, imi voi face curaj si voi intra in piata de peste, voi intra in fiecare magazin cu tablouri si voi admira apusul in port, pana voi ramane fara ganduri.

Prison Island

Din Stone Town am luat barca pana la Prison Island si nu stiam la ce sa ma astept.

Norocul si desfatarea maxima a fost Almas, ghidul care ne-a purtat curiozitatea si ne-a transpus in lumea care urma sa fie un pic mai mult inteleasa. Almas m-a impresionat profund, cu bagajul lui de cunostinte si engleza britanica desavarsita, incat eram sigura ca a studiat in Anglia. Nu mica ne-a fost mirarea cand am aflat ca accentul lui fusese insusit de unul singur, cu ajutorul unui ghid de conversatie.

Zanzibar are o istorie intunecata, este o insula partial independenta de Tanzania, pe care le uneste doar steagul si armata, cu guvern si presedinte separat de continent. Predominant musulmana, are vagi urme de crestinism ramas de la portughezi si britanici, insa califatul omanez si-a pus amprenta profund peste 98% din populatie.

Mirodeniile, fildesul si comertul cu sclavi, precum si pozitia strategica pe care o detine, au facut ca Zanzibarul sa fie tinta tuturor celor care au incercat sa domine acest taram scaldat de apele Oceanului Indian.

Prison Island este momentan un sanctuar pentru broaste testoase uriase, unele de peste 100 de ani, care incearca sa imblanzeasca energia plina de suferinta a acestui loc sumbru.

Almas ne povestise ca locul fusese folosit ca inchisoare pentru sclavi, loc de sfarsit pentru leprosi si apoi carantina pentru noii sositi. Am preferat sa stau in curtea exterioara la umbra unui frangipani, insa colegii de grup m-au momit cu bere rece si am cedat. Simteam tristetea locului fix in plex si am vrut sa evit vizita inchisorii, fara sa regret. Patosul cu care ghidul ne-a transpus in vremurile de atunci, m-au facut sa le simt durerea si nu am putut sa imi retin lacrimile. Chiar si acum imi rasuna cuvintele lui despre sclavagism si despre faptul ca nu doar albii sunt vinovati in totalitate de acea perioada, ca oamenii erau vanduti de ai lor, fie ca erau sefi de tribi sau persoane apropriate. Cu atat mai mult cu cat comertul cu sclavi a continuat clandestin, chiar si dupa ce sclavia a fost abolita. Eram tacuti toti si fara setea de a pune intrebari, ca pana atunci. Cand m-am dus la toaleta si am vazut inelele mari de fier de care erau legate lanturile, chiar am izbucnit in plans, de parca le auzeam disperarea si lipsa de speranta.  Nu am stiut despre mine ca pot fi atat de senzitiva si receptiva la energiile locurilor, insa am constientizat ca probabil vor trebui sa treaca multe generatii care sa uite si sa ierte acele timpuri, sa le spele culoarea pielii si sa nu mai vedem in privirile lor scanteile de durere mocnita. Poate ca pentru mine vizita insulei a fost ca un moment de remuscare si toleranta si singurul lucru pe care il puteam face era sa imi cer iertare in numele tuturor muzungu care le-au adus atata suferinta. Si poate la un moment dat, cuvantul muzungu (albi) va fi spus intr-un sens fratesc si fara alte conotatii.

Plaja Kae

Unul din apusurile din Zanzibar l-am intampinat pe plaja Kae, un loc incredibil. Inchide ochii, scade 30 de ani din Vama Veche, inlocuieste nisipul cu unul alb si schimba rasaritul cu apusul. Asta este plaja Kae, asa cum ti-ai dori tu sa fie Vama Veche din mintea ta, nu cea de acum. Lume relaxata, un beach bar, fericire si profundul omagiu adus soarelui la final de zi. Am stat prea putin, ca sa ne bucuram de ea asa cum ar fi meritat, insa dupa lasarea intunericului, ne-am urcat in barci, ca sa scurtam drumul cu microbuzul. Experienta a fost memorabila din cauza frigului si a apei, care ne-a stropit pana la piele, insa am cantat tot ce ne-a trecut prin minte si cat ne-au tinut plamanii, ca sa ne incalzim.

Jozani forest

In Zanzibar mai toate drumurile dureaza cam o ora, insa nu ma saturam sa privesc pe fereastra microbuzului. Casele micute cu maxim doua camere si aproape fara ferestre, erau izbitor de asemanatoare cu cele din Maldive, din roca de recif gri si trista, dar care tineau piept caldurii. Copiii in uniforme in drum spre scoala erau un spectacol in sine si le faceam cu mana, iar ei imi raspundeau cu veselie si deschidere.

Ajungand la destinatie in slapi, rangerul care urma sa ne insoteasca ma cearta ca nu am incaltari de snorkeling si iata cum ma pricopsesc cu o pereche de cizme de cauciuc marimea 42, singura mea grija ulterioara fiind sa nu le pierd prin noroiul si desisul mocirlei, dar m-am descurcat onorabil.

Jozani forest este un loc ireal, o jungla plina de animalute mari si mici, insa cele mai pretioase sunt maimutele Red Colobus de Zanzibar, niste minunatii zburlite incredibile, pentru care cel mai mare dusman este fiinta umana.

Dupa maimute, veverite, miriapozi, libelule si o broscuta cat gamalia unui ac, a urmat padurea de mahoni, un alt loc umed si inedit. Daca inchid ochii, pot simti chiar si acum aerul incredibil si fosnetul padurii, lumina filtrata si tipetele stridente ale maimutelor.

Insa aventura nu s-a oprit aici si insula mai avea o multime de secrete pentru noi. Desisul de mangrove, unic in lume pentru ca se regasesc aici trei tipuri diferite din aceasta specie: albe, rosii si negre, aceste minunatii de plante care se hranesc cu apa sarata. Mai greu cu pozele, ca deh, mai greu cu lumina, insa acest ecosistem si grija fata de natura, mi-au confirmat inca o data respectul pentru acesti oameni, care si-au rupt din pamanturile lor si ni le-au pus la dispozitie noua, turistii profani ai acestei planete, de multe ori doar cu pretentii si lipsiti de toleranta.

Si pentru ca trebuia sa prindem apusul intr-un loc de poveste, Mirica a avut grija sa ne duca pe plaja Nungwi. Cum sa descriu acest loc fara sa par aroganta sau exaltata? O plaja lata, plina de barci cu panze, cu mestesugari care robotesc la umbra palmierilor, cu copii jucausi si veseli, cu femei la pescuit, cu tineri care se antreneaza la fotbal sau alearga nestingheriti, cu ciori, multe ciori in loc de pescarusi, cu un far uitat de timp, cu multe culori ale esarfelor sau hijaburilor femeilor, acesta este Nungwi.

Blue Safari

Cea mai intensa aventura avuta a fost Blue Safari. In sensul ca am plecat de la hotel la 5 dimineata, in bezna totala si ne-am intors tot in bezna.

Debutul a fost inotul cu delfinii, la care am zis pas. Poate ca m-am speriat de vremea innorata si barcutele mici precum cojile de nuca, ce urmau sa ne duca intr-un loc nedefinit. Apa parea prea rece si vantul prea taios, iar eu nu avusesem suficienta inspiratie sa imi iau vreo haina groasa, dar oricum nu conta, ca oricum m-as fi intors uda. Da-mi doamne mintea de pe urma, insa pot spune ca am incercat sa imi ocup ora de asteptare cu poze la cel ce fusese cel mai mare si batran baobab de pe insula, rapus de sezonul ploios care tocmai se terminase. Colegii s-au intors uzi fleasca, dar bucurosi ca vazusera delfinii, iar cativa curajosi chiar s-au aruncat in apa sa inoate impreuna. Dupa asta, a urmat o alta barca, mai mare ce e drept, dar de lemn si cu panze. Aveam o singura grija, sa tin aparatul foto cat mai sus sa nu se ude, atat la urcare, cat si la coborare, pentru ca aici nu exista pontoane. Te urci in barca cu apa pana la fund, te dai jos din barca la fel. Iar grija continua in timp ce navighezi este tot aparatul, pentru ca vantul imprastie stropi de apa in toate directiile.

Insa tot efortul asta a fost uitat dupa ce am ajuns la destinatii, pentru ca au fost mai multe destinatii.

O insula minuscula rupta din rai, unde am incremenit de atata frumusete. Grote, mangrove, plaje, stanci, vegetatie, nisip alb si soare. Zburdam ca descreieratii si nu stiam ce sa facem mai repede: sa exploram, sa inotam, sa stam la soare, sa facem poze sau sa mancam fructele de la micul dejun. Timpul a fost necrutator si iar fundul in apa si sus in barca.

A urmat Laguna Albastra de Africa, care iti taie respiratia. Nu am ajuns in cea din Thailanda, insa cea de aici e chiar mai frumoasa decat cea din film. Sederea nu a fost lunga, pentru ca fluxul ne-ar fi lasat sechestrati intre stanci, asa ca a urmat o alta insula, drept popas pentru pranz. De data asta era mai mare, insa nelocuita si doar ca popas pentru turisti infometati. Sa ne intelegem, o insula in mjlocul apei, cu niste locuri rudimentare de popas, cu banci lungi de lemn, insa ne-au fost servite niste platouri imense cu fructe de mare si peste, sosuri si orez. In timp ce infulecam mai abitir, a mai sosit un platou care si acum ma face sa ma frec la ochi: cei mai deliciosi homari la gratar mancati vreodata. Sa recapitulam. In mijlocul unei insule pustii, am mancat mai bine decat in alte locuri cu multe fite si pretentii.

Dupa leneveala si o bere, iar cu apa pana la fund si tusti in barca. Inca o destinatie: sandbank, o micro-insula de nisip, care apare si dispare dupa cum dicteaza mareea. Experimentasem senzatia in Maldive, este absolut incredibila, insa aceasta nu era plina cu turisti, ci cu niste pescarusi mici si galagiosi. Sa imi fie cu iertare, dar i-am alergat, pana cand sandbankul a ramas doar al nostru, intr-o bucurie copilareasca, greu de descris in cuvinte. A urmat drumul deja traditional pana la barca, cu fundul in apa si traista sus, insa la intoarcere vantul ne-a fost prielnic si am mers cu panzele deschise. Acum intelegeam in sfarsit adevarata valoare a acestor barci de lemn si cum cu ele au fost cucerite teritorii intregi.

Calea lactee din Zanzibar

Poate cel mai frumos lucru de facut in Zanzibar este sa privesti cerul noaptea, inainte sa rasara luna. Calea Lactee arata ca niciunde in lume, de te ia ameteala pana te lasa fara cuvinte.

Soarele apune intre 18 si 18:30, iar intunericul cade repede, ca deh, suntem aproape de Ecuator. In una din zile, pe cand ne intorceam din excursie, Mirica l-a rugat pe sofer sa opreasca intre sate si atunci am vazut prima data Milky Way.

Si cum nu stiam cum sa descriu in cuvinte, asa ca pentru prima data am facut fotografie astrala. Sa va spun ce emotie aveam si cat de nerabdatoare eram, nu mai are rost. Dar trei temerari, ne-am aventurat noaptea pe plaja, cu trepiedele in spinare, infruntand mareea si bezna, ne-am dus mult in stanga hotelului, pana la o plaja pustie si fara sursa de lumina., dupa cum ne indrumase Laici. As fi ramas acolo, iar daca m-as fi ridicat pe varfuri, cred ca as fi atins stelele. Cativa licurici ne-au aratat toata splendoarea acelei nopti, pe care nu o voi uita niciodata. II voi ramane vesnic indatorata lui Sorin, ca a avut rabdare si grija sa ma invete, mi-a setat aparatul si mi-a spus ce sa fac, in timp ce eu si Elena topaiam ca doua exaltate, de zguduiam trepiedele pe plaja. La intoarcere refluxul isi facea treaba si m-am intors in camera cu scoici si melci adunate la lumina lunii. Sa ne intelegem, intr-o tura foto e un lux sa umblii noaptea pe plaja, mai ales ca a doua zi te trezesti la 5 si o iei de la capat, insa cui ii mai pasa de somn cu o asa comoara in aparat!

Plecarea a fost grea si dureroasa, cu lacrimi in ochi. E greu sa iti iei la revedere de la acele locuri si de la acei oameni. Iti vine sa juri ca te reintorci saptamana viitoare. De la oamenii care ne-au cazat cu ospitalitate si ne-au indeplinit toate dorintele, de la masaii care ne pazeau peste noapte si de la dansul lor, oferit ca surpriza intr-o seara, de la cele mai gustoase bucate pe care le-am gasit la Queen of Sheeba, de la sezlongurile pe care ne-am tolanit sub frunzele de palmier, de la ridichiile lui Laici sau Mimosa Pudica, pe care o asteptam sa creasca, de la florile din gradina sau coctailurile delicioase. Cum sa pleci cu usurinta?

Zanzibar mi-a leganat sufletul cu barcile lui de lemn si panze, l-a dezmierdat cu cele mai incredibile fructe, l-a alintat cu cele mai gustoase fructe de mare, mi-a purtat pasii pe cele mai stralucitoare plaje albe si mi-a mangaiat talpile cu cel mai fin nisip, mi-a innobilat privirea cu cea mai frumoasa lumina, mi-a imbogatit curcubeul cu cel mai frumos azuriu al apelor, mi-a oferit cele mai frumoase zambete de copii si mi-au ramas cele mai frumoase amintiri.

Hakuna Matata!

Distribuie Aceasta Postare

Delegarea de competente la Politie versus ANAF

Delegarea de competente la Politie versus ANAF – corporatista exprimare a increderii asumate sau acordate, de jos in sus si de sus in jos.

Intr-o tara plina de penali in inalte functii publice, cetateanul roman onest trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia la orice pas.

Am fost nevoita sa imi obtin doua caziere: unul fiscal si unul judiciar, experienta placuta pe de o parte si traumatizanta pe de alta parte, iar aceasta activitate a durat de la ora 10:30 pana la ora 15:00.

Intamplarea a scos la iveala disfunctionalitatile unui sistem bolnav si fara cale de insanatosire in cazul ANAF, ca o radiografie dusa la maxim a birocratizarii si umilintei la care contribuabilul este supus zi de zi.

Am poposit intai la ANAF sector 6. Bonul meu cu numarul 092 la ora 10:40 mi-a dezvaluit un numar de 51 de persoane inaintea mea. Ca un contribuabil serios, m-am deplasat la xerox-ul din proximitate sa imi cumpar formularul si m-am intors in incinta cu pricina, ca sa iau pulsul. Eram curioasa care este rata de retentie si cat dureaza o persoana. Insa conversatiile la asteptare m-au captivat, chiar daca initial eram horatata sa ma duc la politie in timpul acesta.

Am reperat un colt de masa liber, in ideea sa imi completez formularul, insa nu aveam nimic de scris. Imi uitasem stiloul pe birou, asa ca m-am intors la xerox.

Un cuplu de oameni in varsta aveau o reala problema cu toaleta publica, ce nu voia sa se elibereze, iar domnul octogenar motiva ca are diabet si nu mai poate, in timp ce statea pe scaun, imboldindu-si consoarta sa sparga usa. Femeia lui ii exlica rabdatoare sa se abtina, ca ea nu vrea sa isi piarda randul. Lipsa de respect urla din toaleta. Cea pentru personal e cu cheie, cea pentru public e blocata.

Numaram cu atentie cate persoane sunt strigate si cate se prezinta la ghiseu. Sa ne intelegem: patru tipuri de bonuri, cate doua strigaturi la fiecare numar, inmultit cu o ora si eu cu 51 de persoane inainte. Va zic eu, 75% din ei pleaca, isi arunca bonurile si abandoneaza. Cam cat timp a fost pierdut si cat de productive au fost doamnele de la ANAF azi? Dar maine? Dar mereu?

Din cand in cand, o doamna functionara iesea cu un vraf de documente, printre care si cazierul meu fiscal, urca scarile la etajul unu, drumurile dese si zilnice contribuind substantial la zveltetea de care dadea dovada, cu tocuri considerabile si neincomodata de ele. Lucrurile au mers mai repede, adica 1:30 de minute si nu am poposit mai mult de doua minute, prezentand cartea de identitate original si copie si formularul corespunzator. Mi-a solicitat numarul bonului, urmand sa fiu strigata cand este gata certificatul, care trebuia eliberat si semnat. Dupa alte 45 de minute a fost gata si certificatul meu.

Stau si ma intreb, in calitate de cetatean onest, oare oamenii acestia, care conduc unitatile ANAF, ei nu au auzit de eficientizare, de evolutie, de respect si de incredere?

Ei nu stiu decat sa stearga pe jos cu tine, sa te puna sa te ploconesti, sa tipe, sa se rasteasca, sa iti ingreuneze existenta, sa-ti faca viata un iad, sa te lipsesti de toate si de tot.

Pacat de sediul amenajat si tehnologizat cu bilete de ordine, pentru ca este un haos in acvariile cu ferestre mici si ghisee tixite, cu oameni care sprijina peretii, inghesuindu-se unii in altii, cu trei scaune stirbe si sistemul audio care iti toaca creierii marunt, precum carnea pentru chiftele.

Urmeaza partea a doua: obtinerea cazierului judiciar la sectia de politie de pe Lascar Catargiu, o sectie de politie aerisita, cu plante decorative naturale, cu scaune  si televizor, cu formulare puse la dispozitie si pix, da pix! Completezi formularul, lasi buletinul, fara sa fie nevoie de copie.

Domnisoara politista este placuta, amabila si foarte socant: zambeste. Chiar am schimbat cateva cuvinte despre lucrul cu publicul si i-am recomandat sa fie bucuroasa ca sefii ei au incredere in ea si ca semneaza singura cazierele pe care le elibereaza, ca nu e nevoie sa se plimbe cu documentele pe la vreun sef plictisit, ca lucreaza intr-un mediu placut si nu o sfatuiesc sa isi scoata un cazier fiscal, ca sa vada cat de disfunctionale pot fi lucrurile in alta parte. A ras in hohote cand i-am amintit de plante, de televizor si de pix si mi-a marturisit ca i-am facut ziua frumoasa.

Acum revin la discutia initiala: de ce Politia are incredere in angajatii sai si nu semneaza niciun alt sef aceste caziere, iar la ANAF ne lovim de aceasta neasumare si lipsa de incredere in angajatii proprii?

De ce lucrurile nu se simplifica si sunt complicate? De ce pentru doua documente a trebuit sa pierd o multime de ore si nu ne gandim niciodata la incredere, simplificare, comoditate, usurinta?

Si pun intrebarea care ma bantuie: intr-o tara condusa de penali, de ce trebuie sa imi dovedesc nevinovatia la orice pas?

Distribuie Aceasta Postare